daca dragoste nu e...

E usor sa te indragostesti. Si usor sa iubesti un om. Atunci cand omul acela este ceva ce admiri, ceva ce înţelegi, când ai idei comune cu el şi aşa mai departe. Mai ales, este uşor să iubeşti un om şi să fi fericit doar cu atât, iar restul lumii să nu conteze.

E greu să iubeşti cu adevărat. E greu să iubeşti omul de lângă tine, atunci când descoperi că este ceva cu care nu ai putea fi de acord niciodată. E greu să te abţi să îl ierţi. Pentru că a ierta, înseamnă să judeci. E greu să te uiţi în ochii unui criminal şi să îl iubeşti. Atât de greu.

E greu să iubeşti pe toată lumea, pentru că asta înseamnă să suferi pentru fiecare în parte, pentru suferinţa lor. E mai uşor să te bucuri pentru bucuria lor şi e mult mai uşor să îţi găseşti bucurie în suferinţa lor, atunci când tu suferi pentru suferinţa ta.

Da, e uşor să iubeşti un om care te iubeşte la rândul său, să poţi să oferi liniştit că vei primi înapoi ceva care va compensa efortul tău. Şi e al naibii de greu să iubeşti fără să aştepţi nimic înnapoi. Pentru că e greu să găseşti ceva care să compenseze lipsa reciprocităţii.

Am citit undeva odată că fiecare om se naşte cu un orizont larg de posibilităţi. Cu trecerea timpului, acest orizont se îngustează. Şi continuă să se îngusteze până când devine un punct. Iar acela, este punctul său de vedere. Oh, oare cum poţi să nu judeci un om atunci când este în afara orizontului tău? Câtă dragoste trebuie să ai de dăruit ca ea să poată cuprinde un orizont de 360 de grade? Cât de mult trebuie să te abaţi de la drumul tău, ce duce înainte, ca să vezi ceea ce este în jurul tău?

Dragostea. Adevărata dragoste nu este cea care îţi oferă premisele fericirii. Adevărata dragoste este cea care te face să te opreşti, să asculţi, să îmbrăţişezi ceea ce depăşeşte concepţia ta despre bine şi drept şi frumos. Să suferi alături de suferinţa tuturor, şi să te bucuri cu adevărat pentru fericirea lor. Adevărata dragoste este să uiţi de tine ca să poţi fi alături de cineva atunci când acel cineva nu va fi alături de tine mai departe.

Nu e altruism. Altruismul e sacrificiu. Dragostea nu e. Pentru că dragostea e egoistă, e suficientă în sine. E suficient să o dăruieşti. Altruismul, generozitatea, înseamnă să renunţi la ceva. Dragostea în schimb nu e renunţare. Dragostea dăruită nu se pierde. Se înmulţeşte.

Să ai norocul conştiinţei că cineva te iubeşte în felul acesta, că îţi va ierta orice greşeală, că a fost alături de tine, şi pentru tine chiar şi atunci când nu l-ai văzut aproape, că nu te va părăsi niciodată, indiferent ce se va întâmpla, asta e o fericire la care am aspirat o viaţă întreagă. Şi atunci când am fost în stare să o pricep, să ştiu că am asta, nu am fost în stare să găsesc cuvinte să mulţumesc.

Asta am încercat să fiu toată viaţa. Şi uneori chiar îmi reuşeşte. Atunci când nu mă copleşeşte singurătatea, egoismul şi nefericirea. Asta încerc să nu mai uit niciodată. Pentru asta încerc să nu mă judec. Şi pentru singurătatea şi nefericirea şi egoismul meu încerc să mă iert şi eu. Şi, da, e mult mai uşor, atunci când sunt, la rândul meu, iertată.

So empty and yet so full, so complicated and yet so simple. So generous and yet so selfish. Sunt o furtună de contradicţii. Cum poţi să te ierţi pentru dorinţa unui toiag de care să te sprijini atunci când te doboară propria luptă?

Even though I walk through the valley of the shadow of death, I fear no evil, for You are with me; Your rod and Your staff, they comfort me.
How can you forgive yourself for being human? And for forgeting not to judge, and for forgeting to love them all?