depresie

E atât de greu să crezi în ceva. Când lumea e aşa cum este, când atâţia oameni suferă. De mii de ani omenirea trăieşte în suferinţă.

Unii mor de foame, alţii de sete, alţii de frig. Oameni mor din cauze din cele mai tâmpite. De la o muşcătură de ţânţar, de la o infectie, de la o gripă.

Toate astea, în afara mea, în afara vieţii mele comode, cu apa mea, cu mâncarea mea, cu aspirina mea.

Cu supravieţuirea mea.

În lumea mea, oamenii nu mor din cauzele astea. În lumea mea, oamenii mor de singurătate. În lumea mea, oamenii mor de epuizare, în birouri cu apă caldă şi rece, cu restaurante şi servici de livrare la domiciliu.

În lumea mea, oamenii mor singuri, uitaţi. Atâţia oameni mor singuri. Trăiesc singuri. Oameni pe care îi cunosc, oameni la care ţin, oameni care merită să fie iubiţi. Ataţia oameni trăiesc singuri, atâţia oameni mor singuri.

E atâta singurătate pe lume.

În lumea mea.

În lumea mea, oamenii nu mor de foame. În lumea mea oamenii se înfometează din frica de singurătate. Şi mor singuri. În lumea mea oamenii nu mor de sete. În lumea mea, oamenii beau otrăvuri ca să poată accepta singurătatea. Şi mor singuri.

În lumea mea, oamenii se găsesc unul pe celălalt, şi sunt fericiţi. În lumea mea fericirea e la fiecare colţ, e în celălalt.

În altă lume fericirea e un castron de orez, fericirea e o cană cu apă, fericirea e la fiecare colţ.

În lumea mea, fericirea e la fiecare pas, în lumea mea, fericirea există.

Eu nu sunt fericită.

Uneori, mă gândesc la lumea cealaltă, unde fericirea e o bucată de pâine, şi încerc să fiu ferictă pentru bucata mea de pâine. Dar nu pot. În lumea mea nu reulesc să găsesc speranţa. În lumea mea, fericirea e celălalt, care nu e lângă mine. În lumea mea, fericirea nu sunt eu. Nu înţeleg cum să găsesc fericirea. Fără celălalt.

În lumea mea, există oameni fericiţi pe jumătate, ca şi mine uneori.

În toată lumea există resemnare. În lume există suferinţă. În lume oamenii îndură. Ca şi mine. În lumea mea există droguri, există alcool, există litium. În lumea mea oamenii acceptă, fac compromisuri, îşi ucid sentimentele, încetează să spere, să viseze. În lume oamenii îndură.

Ce să cer? Puterea de a îndura? Resemnarea? Compromisul? Acceptarea?

Să îndrăznesc să visez? Să îndrăznesc să sper? Să îndrăznesc să cred?

În lumea mea oamenii mor de singurătate.

Oameni care fac totul aşa cum trebuie. Oameni care au dragoste în ei. Oameni care cred, şi îndură, şi sunt frumoşi, şi merită. Oamenii mor singuri.

În ce să cred? În ce să sper? La ce să visez?

În lumea mea există dragoste. Toată viaţa am crezut că nu şi pentru mine. Oare să îndrăznesc să cred? Oare am voie să sper?

Oare să incetez să mă revolt pentru lumea mea şi pentru lumea lor? Oare pot eu să aduc lumii ceva bun? Oare să cred că e de ajuns să dăruieşti şi să înduri să nu primeşti înnapoi nimic?

Între sacru şi profan, existenţa mea se zbate între dorinţă şi resemnare. Între pământ şi cer, fericirea mea unde este?

În lumea mea oamenii sunt fericiţi, în lumea mea, oamenii au speranţe. Trebuie să învăţ să trăiesc în această lume. Trebuie sa invat sa cred.