Sclavi

Îi văd când mă opresc la trecerile de pietoni: privesc masinile şi măresc pasul într-o fugă caraghioasă. Nu le e atât frică, cât ruşine. Pentru că ei ştiu că sunt inferiori oricărui om care conduce o maşină. Pentru că aşa au fost învăţaţi şi aşa vor învăţa pe alţii. Fug, pentru că înăuntrul lor înţeleg că trecerea aceea este, nu un drept, ci un privilegiu pe care îl pot pierde dacă devin prea obraznici, prea deranjenţi. Le e frică, pentru că în sinea lor, este implementată profund conştiinţa că orice stăpân din spatele volanului îşi poate pierde răbdarea şi îi poate călca, pentru că stăpânii au acest drept de viaţă şi de moarte asupra lor.

Sunt în autobuze şi tramvaie, îndurând frig, putori, înghesuială, mojicii, mizerie, transpirînd şi împuţindu-se la rândul lor, înghiţind atâtea încât devin indiferenţi la orice suferinţă care nu le aparţine. Aruncă reflex cate un leu cerşetorilor cu cristoşi pe buze, nu din milă, ci pentru a mulţumi stăpânii din biserici. Se duc pe plantaţii, unde sunt exploataţi şi umiliţi de către stăpânii şefi, minţiţi că acei bani pentru care muncesc nu sunt un drept, ci un privilegiu, că ceea ce fac ei e un fel de cerşetorie, că dacă îndrăznesc să ceară mai mult vor fi aruncaţi în stradă, de unde nu-i va mai lua nimeni să le ofere o slujbă, sau oricum vor nimeri mai prost decât sunt acum, că ăşi vor piered şi puţinul pe care îl au. Vin din cutii mizerabile şi meschine pline de nevoi, de frustrări, de certuri, bătăi, de nefericire, de ură.

Sunt convinşi că banii le pot cumpăra libertatea şi încearcă să îi obţină în singurul fel în care cred că pot fi obţinuţi: furând. Dacă reuşesc să obţină mai mult decât au nevoie pentru a-şi asigura minimul de supravieţuire, folosesc surplusul pentru a imita opulenţa. Atât de departe de lumea celor bogaţi, le este imposibil să înţeleagă modul ei de funcţionare. Imită doar ceea ce pot vedea de la distanţă: zidul sclipicios al celor îmbogăţiţi peste noapte, pentru care maşinile, casele, telefoanele cat mai mari, mai sclipitoare, mai aurite si mai pline de bucăţele de plastic denumite pompos "cristale zvarovski" însumeayă valoarea lor umană. Renunţă la propria personalitate, de multe ori deja pierdută, la propria demnitate umană, la masa de prânz, pentru a fi cât mai aproape de imaginea la care acced. Ei ştiu că banii pot cumpăra orice, chiar şi suflete, pentru că şi sufletul lor este de vânzare pe piaţă.

Sunt în fiecare duminică în biserici, construcţii întunecoase şi umede ca pivniţele care ţineau loc de camere de tortură medievale. Se închină la pereţii mânjiţi cu aur, strat atăt de subţire încât poţi vedea prin el stratul cenuşiu al mucavalei desedubt, la statui de ghips, învelite în culori ce se cojesc grotesc. Se închină la stăpânii lor, cei care le spun cum ar trebui să îşi ducă viaţa, care le spun că ar trebui să se simtă vinovaţi pentru că sunt oameni, care îi învaţă că banii pot cumpăra iertarea. Că supunerea le poate cumpăra iertarea. Stăpânii care îi ţin legaţi în lanţurile neputinţei şi lipsei de informare, cei care îi conving că soarta lor e să înghită şi să se supună unui lung ţir de stăpâni nesătui, dintre care cel mai nesătul şi mai puternic e un dumnezeu. Că acest dumnezeu vrea tot timpul ceva de la ei, că îi vrea robi, că în mâinile lui stă soarta lor, fericirea lor, singura lor şansă de scăpare, de răzbunare, singura lor speranţă.

Minţiţi, bătuţi, îngenunchiaţi, înfomataţi şi dispăeraţi, sclavii mint, bat, înşeală, îngenunchează pe alţii atunci când au ocazia. Trăiesc o viaţă chinuită, inacapabili de a-şi depăşi condiţia, producători de copii de sclavi, educaţi pentru a fi sclavi al rândul lor. Apoi mor. Şi existenţa lor se încheie. Şi ei dispar, fără a fi niciodată nimic altceva decat nişte sclavi. Nişte oameni cu potenţialul de a fi orice, de a fi fericiţi, de a căuta, de a găsi, de a descoperi, de a învăţa, de a crea, retezaţi, modificaţi, călcaţi, supuşi. Sclavi.