De ce vreau să mor de cancer pulmonar

Ca fumător (înrăit și convins, deși fumez un pachet, maxim două pe săptămână) mi se întâmplă să aud sfaturi crăpând de bunăvoință de genul „lasă-te de fumat, vrei să faci cancer pulmonar?”. De obicei îmi dau ochii peste cap și tac. În definitiv, cât de imbecil trebuie să fi să dai genul ăsta de replici? În ce scop, adică? Să pari cu 5 minute mai deștep și mai informat? Adică ce, eu nu știu că fumatul favorizează apariția cancerului pulmonar? Există vre-un gard pe care să nu scrie prostia asta? Prostie pentru că formularea este voit incorectă. Corect ar fi „un regim de viață în care trebuie să renunți la 90 la sută din chestiile care îți plac, printre care și fumatul (în cazul în care îți place) poate reduce riscul apariției cancerului pulmonar, dar nu e sigur că nu îl faci oricum, dacă ești predispus”. Da, pentru că 400.000 de fumători mor de cancer pulmonar în fiecare an. Și 300.000 de nefumători din aceeași cauză. Dar partea a doua de obicei nu se menționează. (sursa cifrelor: propriul cur; mi-e lene să le caut pe alea ezacte)

Ei, astăzi mi s-a pus întrebarea asta tâmpită. Cam la jumate de oră după ce, aceeași pesroană mi-a servit, ca replică la „unde dracu e chestia aia” următoarea enormitate: „Cum vorbești cu dracu? Ești olteancă? Spune ”. Când mi s-a pus întrebarea tâmpită, am răspuns dintr-un reflex copilăresc de a demonstra cât mă agasează replica un „da” menit să agaseze. Și atunci mi-a picat fisa. Da, vreau să fac cancer pulmonar. Și chiar vreau să mor de cancer pulmonar.

Discleimăr: Nu am fetișuri cu spitale, nu am tendinte de autodistrugere și nu am vreo dorință specială de a muri.

În primul rând, din categoria cancerelor, cancerul pulmonar nu e deloc printre cele mai urâte. Cum ar fi, de exemplu, cancerul mamar, cînd tre să îți tai țâțele ca să trăiești. Sau cancerul de piele. Cum pizda măsii se tratează așa ceva? Sau cancerul cerebral - bănuiesc că asta sunt, de fapt, tumorile. Tumorile alea care, și când sunt benigne, pot să îți dea tot felul de simptome care de care mai drăguțe: halucinații, migrene, paralizie, parțială sau totală, orbire, surzenie, etc etc.

În al doilea rând, în secolul 21, cancerul nu mai e balaurul cu țâșpe capete. E o boală pentru care există tratament. E adevărat, neplăcut, dar nu e musai să mori. Mai ales dacă ești ca mine și te cauți de diverse chestii pe la medici o dată pe an, analize & shit, pentru că dacă e să ai o boală asimptomatică, e mai bine să o descoperi pe la început decât la primele simptome, când deja e în fază terminală. În plus, dacă e să citești articolele de specialitate, mărturii și declarații, marea majoritate a pacienților de cancer vindecați privesc asta ca pe o experiență care le-a schimbat total viziunea asupra lumii, la modul pozitiv, și apreciză altfel această ciudată stare de conștiință pe care o avem pentru un timp atât de scurt: viața. He he, nu, nu cred în zâna măseluțelor, doar sunt o optimistă și sunt convinsă că pentru mine ar fi o experiență pozitivă (evident, după ce am trecut prin toate căcaturile, și oribilitațile sunt la nivel de amintire).

În al treile rând, dacă nu mor de cancer, care ar fi alternativele? Las la o parte miile de boli care te ucid lent și dureros pe care am șanse relativ mici să le fac. Mă gândesc doar la cele care sunt cele mai probabile.

- Alzheimer. Boală genetică. Cunosc cel puțin două cazuri în familia mea, tatăl tatălui meu și mătușa (biologică, mama adoptivă) mamei mele. Bunica mea a dus-o ani de zile, incapabilă să facă cele mai de bază lucruri, cum ar fi de exemplu să se spele zilnic. Incidental, legile din România nu ne-au permis internarea ei într-o instituție de specialitate iar accesele de violență și comportamentul în general, au obligat-o pe mama să o lase singură într-un apartament. Și-a petrecut ultimii ani din viață în frică, confuzie, uitare și rare momente de luciditate în care conștiința propriei situații probabil o făceau să simtă o disperare și o tristețe pe care mi-e greu să le imaginez. Pe bunicul nu l-am văzut în starea aceea. Însă mi s-a povestit că era regulat adus acasă de oamenii din cartier, din plimbări în care ieșea cum nimerea, de exemplu iarna desculț, în pijamale, căcat pe el și alte ipostaze de gen. Tata mai era chemat de vecini atunci cand se simțea gazul lăsat deschis și el refuza să deschidă ușa. Asta, pe scurt. Lista ororilor poate continua în ambele cazuri.
- Diabet. Mama tatălui meu. Ajuns în ultimă fază, dependență de insulină, regim alimentar auschvitzian, diabetul zaharat nu se oprește aici. Bunica mea a suferit de frig datorat circulației proaste a sângelui, dificultăți la mișcare, obezitate, cataractă, orbire parțială pînă la peste 90%, cangrenă datorată circulației periferice deficitare (pe care, fiind oarbă, n-a văzut-o și n-a simțit-o pentră că simțul ei tactil nu funcționa cum trebuie). A murit cu ambele picioare amputate, un trunchi ciopârțit și putred.
- Accident rutier. Fac parte dintr-o categorie cu risc foarte mare de moarte în urma accidentelor ușoare. Doi tineri pe motocicletă au murit din cauza dezechilibrului: pe șosea o pasăre a intrat în pasager. O dacie în depășire a lovit un altul. Descarcerarea a durat 3 ore, după aceste chinuri, a murit în ambulață. Șoferul daciei n-a avut nimic. Unul a intrat într-un tir care a frânat brusc. De multe ori, moartea survine după o perioadă de agonie, de dureri și senzații, mă gândesc, din cele mai groaznice. Să fiu întinsă pe șosea, să nu văd decât șoseaua din cască, să nu îmi simt picioarele și să urlu că vreau să mor, numai ca să nu trăiesc într-un scaun cu rotile, apoi să urlu că vreau să trăiesc, oricum, pentru că mi-e groază de moarte și am atâtea lucruri pe care nu le-am făcut, apoi să nu mai pot nici să urlu, nici să văd, nici să aud, doar să simt frică și confuzie pentru că nu știu ce se întâmplă cu mine și să mor fără să știu niciodată. Mi-e frică de asta de fiecare dată când urc în șa. Dar refuz să îmi iau mașină. Așa cum refuz să mă las de fumat.
- SIDA. Sistem imunitar nimicit. Asemănătoare cu cancerul, doar că de asta mori sigur. Neplăcut. Lent, dureros, chinuitor.

Atunci când mă gândesc doar la aceste opțiuni, cancerul pulmonar devine o boală ușoară. Dacă aș avea de ales, aș alege cancerul. Pentru că aș avea șanse să trăiesc, probabil mari pentru că l-aș descoperi la timp. Poate. Și dacă ar fi să mor, tot de cancer pulmonar aș alege. Aș putea să plec undeva, unde să pot iubi, într-o cabană de munte pe Retezat sau poate altundeva. Aș avea timp să îmi iau adio, să spun ce am de spus cui am de spus ceva. Aș avea nevoie doar de morfină, și probabil de nițică inspirație. Deși, la dracu, în situații din astea, cine n-ar avea inspirație. Aș sta în fața focului și aș scrie cât pot. Aș scrie tot și încă pe deasupra. Prietenii mei ar fi nevoiți să vină să mă vadă și probabil că aș avea în fiecare week-end câte un party. Probabil aș trăi murind cât n-am trăit trăind până atunci. Și aș iubi toți bărbații și toate femeile pe care i-aș întâlni. Și aș face dragoste în loc de sex. Și m-aș bucura de orice nor și orice frunză, și orice gând. La dracu, parca am deja un început de cancer pulmonar, doar că nu mă pot bucura de el cum trebuie că mai am și servici și prea puțini bani. Ce de căcat e viitorul, dacă o iei așa... În lipsa lui, câte aș putea...

La dracu, de asta vreau să mor de cancer pulmonar.

Sau... aș putea să mă las. De țigări. De alcool. De dulciuri, de carbohidrați și de carne. De sex. De motor. De umblat în frig cu capul gol. De dansat în zăpadă în picioarele goale. De mâncat fructe nespălate. De pisică. De ros pixul. De ieșit din casă. De făcut duș. De protestat. De orice risc. De tot ce ar putea să mă rănescă. De tot ce ar putea să mă facă să simt că sunt vie. Să mor mâine și să-mi las un stârv prea sănătos să vegeteze în urma mea.

Mă scuzați, mă duc să fumez o țigară. Și pe urmă încă una. Și încă una. Și pe urmă...