Despre girafa si frunze cazatoare

Imi amintesc acum un banc. Un pui de girafa se lauda unui alt animal cu gatul sau cel lung. Vezi, spunea ea, gatul meu e atat de lung. Intotdeauna cand mestec frunze le simt savoarea o periada mai indelungata decat tine. Sunt un animal fericit. La care interlocutorul replica: Serios, si cand vomiti cum e?

Asa si eu, acum, vomitandu-mi fericirea semidigerata si regurgitata intr-un mod atat de violent, "o savurez" pe din plin, precum un pui de girafa. N-am crezut niciodata ca dramele sau tragediile mele ar fi mai mari decat ale altora. Credeam ca exista multa lume care moare pe interior ca si mine doar ac sa se trezesca un fel de semi-om in fiecare dimineata neavand puterea sa renasca.

In schimb atunci cand am simtit fericirea am avut sentimentul ca nu exista fericire mai mare, ca nu poate fi un om mai fericit decat mine si imi parea rau. La fel cum mi-a parut mereu rau de oameni, cum am incercat sa ii fac fericiti intr-un mod cretin fara sa impartasesc din fericirea lor cu adevarat.

Cand am simtit fericirea, a fost ca un orgasm, ca primul orgasm, o explozie in interior care mi-a daramat din ziduri si mi-a vindecat din rani. Nici macar nu am stiut sa o urlu in gura mare pentru ca oamenii nu doresc sa afle fericirea ta ci mai degraba se consoleaza cu durerea. Cand am fost fericita, mi-era rusine de fericirea mea si eram mandra de ea in acelasi timp. Simteam nevoia sa cresc in mine ca sa o pot cuprinde si sa o pot impartasi cu cel ce mi-o daruia atat de generos.

Acum, cu zidurile daramate si cu sufletul umflat ca un balon de fericirea pe care ma straduiam sa o merit nu mai am decat un gol imens in interior. Un gol pe care nefericirea mea de azi il umple ranjind si mi se infiltreaza in fiecare coltisor din mine.

Partea cea mai amuzanta si cea care ma face sa urlu este ca nici macar nu imi mai doresc sa pun zidurile la loc. Vreau in continuare sa cresc in interior si vreau sa caut lucruri cu care sa umplu golul. Inainte, cand ramaneam cu goluri din astea, incercam cu disperare sa ma agat de lucruri, de ziduri, de ura, de amintiri, de resentimente si de remuscari. Acum parca e altfel. Acum vreau sa nu ma mai vindec cu ziduri. Vreau sa ma vindec cu soare si sperante si frumusete. Vreau sa plang si sa ingrop ceea ce am pierdut ca sa pot sa gasesc ceva.

Niciodata nu m-am apropiat de frumos, de perfectiune, de fericire, de sperante si de viata suficient de mult ca sa le doresc asa cum le doresc acum. Si niciodata nu am regretat ratarea mea pana cand ea m-a facut sa nu fiu omul care sa poata face pe cel care ma poate face pe mine fericita, atat de fericit cum ar merita.

Intotdeauna m-am vazut ca o ciuperca, care nu poate creste decat in beciuri, la umbra, mucegai si umezeala. Intotdeauna m-am vazut ca un paianjen, pandind in colturi intunecoase pe panze a caror frumusete n-o va admira niciodata nimeni. Acum ma simt ca un lastar plapand ce a inceput sa creasca la umbra unui copac. Ca o iedera care are nevoie de ceva pe care sa urce, cu care sa se hraneasca, pe care sa il sufoce. Si care si-a pierdut copacul. Si acum e doar o suvita cu frunze batute de ploi si vant care nu mai are unde sa se ascunda de toate astea. Din ciuperca iedera, si acum ma chinui sa ma metamorfozez din nou, sa pastrez seva pe care am apucat sa o iau copacului si sa devin si eu copac. Si daca a fost usor ca din ciuperca fericita de intuneric care eram, sa devin iedera atunci cand mi s-a arata lumina si mi s-au oferit trepte pe care sa urc, acum metamorfoza e mult mai grea. Fara punct de sprijin in spatiu, fara truchi pe care sa ma inalt, vulnerabila la prima furtuna iminenta, lupt cu teama, cu dorinta inaltarii prea bruste, cu dorinta unui copac pe care sa ma catar, si incerc sa imi infig radacinile suficient de adanc incat, chiar daca toate frunzele imi vor fi smulse din nou, sa pot sa ma ridic din nou spre soare ca ceva mai puternic. Si poate intr-o zi voi fi din nou fericita cand coroana mea se va intrepatrunde cu cea a unui alt copac. Si cand radacinile mele vor atinge radacinile unuia. Si cand trunchiurile noastre poate se vor alatura sa formeze un copac mai mare.

Si lupt din nou cu teama ca nici un copac nu va fi vreodata prea aproape ca sa il pot atinge. Si cu dorinta de a ma intoarce intre ciuperci la umezeala si la siguranta pesterii pututroase. Si cu soarele care ma arde si ma ofileste acum atat de dureros. Si cu pasii mici pe care trebuie sa ii fac, cu munca de sisif pe care mi-e atat de teama sa nu o fi inceput prea tarziu ca sa mai pot prinde radacini. Si cu apa care e atat de adanc ingropata in pamant incat mi-e teama ca ma voi usca inaite sa ajung cu radacinile la ea. Si cu duritatea pamantui prin care trebuie sa sap. Cu sentimentul de tradare, de singuratate, cu toate sentimentele atat de puternice si acum atat de dureroase.

Dar nu ma mai simt obosita. Seva copacului, pe care am supt-o atat de nemilos si de crunt in incercarea mea de a urca, pulseaza in mine cu o energie noua pe care nu am mai avut-o niciodata. Care alimenteaza in continuare speranta, visurile si iubirea. Acum sper o speranta a mea, si visez visurile mele si iubesc atat de mult copacul. Tanjesc dupa seva lui pe care acum trebuie sa o cresc in mine. Si mi-e atat de greu, mai greu ca inainte, dar nu mai sunt obosita asa cum m-am tot simtit. Mi-e mult mai greu sa ating acum visurile noi pe care le visez acum. Si simt o indarjire, o forta prospata in mine care nu ma va mai lasa sa renunt ca inainte.

Si totusi, cat de mult poate sa doara. Lipsa pe care o aveam inainte era mult mai mica decat lipsa pe care o am acum. Pentru ca am avut totul. Pentru o clipa am avut totul si fericirea cu care n-am stiut ce sa fac si acum vreau sa invat. Si, ieri, am mintit. Nu am avut mereu dreptate. Demonstratia pe care mi-a facut-o Alexandru inca sta in picioare. Totul e sa pornesti de la premizele corecte. Si de la putina seva de copac.