Traditie sau modernitate?

Deseori m-am gândit dacă să fiu pro sau contra tradiţiei. Eu, fiind o fire mai revoluţionară, înclinam către modernizare şi eliminarea parcticilor cu iz de barbarism sau de mucegai. Pe de altă parte sunt o fiinţă spirituală şi nostalgică şi îmi vine greu să "ucid corola de minuni a lumii". Aşa că, de o vreme, eram prinsă între două tendinţe, care ambele îmi aparţineau dar care se băteau cap în cap şi care, în viziunea mea nu coexistau decât ca un compromis. Globalizare, uniformizare sau conservarea unor valori de mult expirate? Greu de ales.

Până când am înţeles adevărata valoare a tradiţiei. Tradiţia este acel organism viu care ţine laolaltă o comunitate care se defineşte prin ea. Tradiţia este foarte importantă atâta timp cât ea este necesară şi utilă. Atunci când ea devine o reminescenţă lipsită de încărcătură semantică şi de funcţionalitate nu este decât un cadavru puturos care se cere îngropat.

Unii nostalgici se agaţă de aceste cadavre şi încearcă să convingă şi să se convingă că ele trăiesc şi îşi mai îndeplinesc funcţiile originale. Ca un pui de prepeliţă care piuie lângă cadavrul prepeliţei mamă cerând de mâncare în continuare. El este destinat să moară de foame dacă nu se desprinde de imaginea tradiţională şi nu porneşte să îşi caute singur hrana.

Îi înţeleg pe tradiţionalişti. Înţeleg drama lor de a fi rămas fără mama-ghid în viaţă. Dar este doar natural ca ea să moară, şi este natural şi normal ca puiul să îşi continue viaţa în ciuda acestei drame.

Tardiţionaliştii monoteişti uită că şi monoteismul a fost o revoluţie şi că este natural ca el să fie înlocuit din nou prin acelaşi procedeu (si aici mă refer exclusiv la Europa). Politeismul a murit simplu şi natural din cauză că a devenit perimat, din cauză că au venit zei mai interesanţi, care ofereau ceva mai bun, mai nou, şi cu care omul vremii îşi satisfăcea mai bine nevoile mistice. Politeismul fiind si el tot o revoluţie, tot o înlocuire a unor tradiţii ce devenisera nesatisfăcătoare pentru un om ce evoluase ca gîndire şi percepţie a lumii care făceau vechile tradiţii şi "zeităţi" neverosmile. Creştinismul, cu care sunt ceva mai la curent decât cu restul ideologiilor mistice, a evoluat şi el odată cu vremea. Dumnezeul răzbunător a lui Noe şi Moise a murit pentru a fi înlocuit cu mai verosimilul şi mai degraba acceptabilul Dumnezeu milos şi iertător a lui Isus. Şi de atunci percepţia asupra acestui zeu ce trebuia să fie atemporal şi imuabil s-a schimbat mai mult sau mai puţin radical modernizându-se până la forma sa de astăzi.

Acum mulţi ani era un atac asupra bunurilor moravuri ca o femeie să fumeze. În America scalvagistă era de neimaginat ca un negru să deţină proprietate. Şi nu cu atât de multă vreme înainte doar ideea ca o femeie să voteze era pur şi simplu ridicolă. Şi acum 30 de ani în România era de neconceput să te exprimi liber şi critic la adresa preşedintelui ţării. Şi toate astea au intrat într-o normalitate, spun unii, forţată. De fapt nu revoluţiile au schimbat ordinea socială, ci ordinea socială a dus la revoluţiile care au normalizat o stare de fapt.

Acolo unde aceste tradiţii şi-au găsit justificare şi funcţionalitate, ele au rămas. Dar, precum justificarea şi funcţia lor este izolată, şi cei care le urmează sunt izolaţi. Sunt familii în care femeia nu are drept de vot şi acele familii funcţionează foarte bine în interiorul lor, sunt comunităşi care trăiesc izolate de civilizaţie, fără apă, curent sau tehnologie avansată şi acele comunităţi funcţionează excelent (desigur vorbesc de consimţământ şi alegere aici). Dar faptul că ele rezistă şi funcţionează în acest fel nu le legitimizează la nivel de societate.

Astăzi se ridică polemici aprinse cu privire la GayPride şi la legiferarea căsătoriei între homosexuali. Şi la vremea când se aproba legea care da drept de vot femeilor au existat manifestări feministe care astăzi ne-ar provoca râsul. Ar fi ridicol, desigur, ca astăzi să iasă în stradă o grămadp de femei care să poarte pancarte care să strige egalitatea lor cu bărbaţii. Pentru că asta a intrat în normalitate de mult.

GayPride este o manifestare care tinde să nu aibă foarte multe legături cu homosexalitatea în multe părţi unde aceasta a intrat într-o normalitate cotidiană. Ca şi festivalul berii unde se şi mănâncă mici şi se bea şi Coca Cola. La noi încă mai sunt de făcut nişte paşi. Încă mai este o demonstraţie de forţă, o campanie de adunat fonduri şi un motiv de bătaie cu extremiştii creştini.

Felul în care este organizată mă face să nu îmi doresc să am vreo legătură cu ea. În nici un caz nu simt nevoia să particip pentru ca să arunce popii în mine cu ouă şi să am motiv să apar la Otv să mă plâng în direct ca sunt discriminat. Până nu mă va întreba cineva la interviu dacă sunt sau nu lesbi, dacă fac sau nu sex oral şi până nu mă arestează nimeni pentru că mă sărut cu iubita mea pe stradă, nu simt nevoia să iau vreo atitudine publică vizavi de subiect.

Căsătoria pe de altă parte, e un subiect cu totul separat. Nu pot să nu fiu de acord cu punctul de vedere creştin cum că homosexualitatea era la un moment dat o practică blamată de către biserică. Şi care blam se mai păstrează şi astăzi, aşa anemic cum e. Nu sunt de acord ca biserica să fie obligată să căsătorească altfel decât după legile ei. În schimb, legile statului trebuie să fie libere de cele bisericeşti, chiar dacă sunt asemănătoare prin punctele principale.

Căsătoria, ca formă de organizare socială, nu mai aparţine de mult cuplurilor el-ea. Nu exclusiv. Aici mă refer evident la coabitare şi celelalte etc-uri, mai puţin acel certificat de la stat. Deci această tradiţie perimată şi ieşită din normalitatea cotidiană este un cadavru care trebuie îngropat. Este cazul, timpul şi nevoia ca legislaţia să urmeze cotidianul. Şi asta, evident, în afara comunităţii creştine care, tot mai izolat, se defineşte prin tradiţiile ei, pe care membrii comunităţii le înţeleg tot mai puţin, şi le asumă tot mai puţin şi, în afară de câte o vină răzleaţă, nu mai au legătură practică cu ele decât la Paşti şi la Crăciun.

Şi tradiţia căsătoriei în sine este o practică perimată social, ce ar trebui să dispară total şi să rămână la nivel de cult religios. Dar încă este o tradiţie prin care majoritatea se definesc, pentru care are o încărcătură semantică şi funcţionalitate. Chiar şi homosexualii. Chiar şi lesbienele.