Ca orice român din oraşul acesta mare, sunt foarte obisnuită cu un anumit stil de viaţă a străzii, tumultoasă, zgomotoasă, haotică, ăn care trebuie să te âii de reguli foarte stricte. Şi cum eu sunt adepta disciplinei, cel puţin la nivelul acesta, mi-a intrat în sânge.
Ei, ajungând în Bacău, m-am pierdut. N-am văzut în tot oraşul un singur semafor. Mă simţeam ca un copil care pierduse fusta mamei şi zău că îmi era şi teamă să traversez. Îi vedeam pe cei de acolo cum se aventurau de nebuni pe străzi şi mă lua cu frig.
Adevărul e că circulaţia e ca pe o alee, maşinile cuminţi. Nici pe departe nebunia din Bucureşti, de exemplu, unde oamenii tot aiurea traversează dar unde trebuie să fii curajos.
La fiecare colţ mă opream să respir şi aproape că închideam ochii aşteptând sunete de frâne, claxoane, accidente etc etc. Şi persista mereu un sentiment stupid de vinovăţie că nu treceam pe verde.
Trebuie să recunosc că mă simt mult mai uşurată de când m-am întors aici, unde există verdele iertător şi prietenos, unde traficul e ucigător şi unde nu pot să circul fără să înjur bine şi sănătos, cu sete, taximetriştii barbari, pietonii sinucigaşi, daciştii molâi, daciştii imberbi (chiar toate categoriile de vaişiamărişti îşi cumpără Dacie) şi copii de bani gata pe motociclete rupte din Star Trek pe care le conduc nebuneşte fără nici un echipament.
S-au dus vremurile bune când mai puteam să mă mut la ţară, în vreun sătuc liniştit. Nu că m-aş plictisi sau că mi-ar fi dor de agitaţie, dar cred că m-ar copleşi vina.
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
2 comments:
Post a Comment