Despre girafa si frunze cazatoare

Imi amintesc acum un banc. Un pui de girafa se lauda unui alt animal cu gatul sau cel lung. Vezi, spunea ea, gatul meu e atat de lung. Intotdeauna cand mestec frunze le simt savoarea o periada mai indelungata decat tine. Sunt un animal fericit. La care interlocutorul replica: Serios, si cand vomiti cum e?

Asa si eu, acum, vomitandu-mi fericirea semidigerata si regurgitata intr-un mod atat de violent, "o savurez" pe din plin, precum un pui de girafa. N-am crezut niciodata ca dramele sau tragediile mele ar fi mai mari decat ale altora. Credeam ca exista multa lume care moare pe interior ca si mine doar ac sa se trezesca un fel de semi-om in fiecare dimineata neavand puterea sa renasca.

In schimb atunci cand am simtit fericirea am avut sentimentul ca nu exista fericire mai mare, ca nu poate fi un om mai fericit decat mine si imi parea rau. La fel cum mi-a parut mereu rau de oameni, cum am incercat sa ii fac fericiti intr-un mod cretin fara sa impartasesc din fericirea lor cu adevarat.

Cand am simtit fericirea, a fost ca un orgasm, ca primul orgasm, o explozie in interior care mi-a daramat din ziduri si mi-a vindecat din rani. Nici macar nu am stiut sa o urlu in gura mare pentru ca oamenii nu doresc sa afle fericirea ta ci mai degraba se consoleaza cu durerea. Cand am fost fericita, mi-era rusine de fericirea mea si eram mandra de ea in acelasi timp. Simteam nevoia sa cresc in mine ca sa o pot cuprinde si sa o pot impartasi cu cel ce mi-o daruia atat de generos.

Acum, cu zidurile daramate si cu sufletul umflat ca un balon de fericirea pe care ma straduiam sa o merit nu mai am decat un gol imens in interior. Un gol pe care nefericirea mea de azi il umple ranjind si mi se infiltreaza in fiecare coltisor din mine.

Partea cea mai amuzanta si cea care ma face sa urlu este ca nici macar nu imi mai doresc sa pun zidurile la loc. Vreau in continuare sa cresc in interior si vreau sa caut lucruri cu care sa umplu golul. Inainte, cand ramaneam cu goluri din astea, incercam cu disperare sa ma agat de lucruri, de ziduri, de ura, de amintiri, de resentimente si de remuscari. Acum parca e altfel. Acum vreau sa nu ma mai vindec cu ziduri. Vreau sa ma vindec cu soare si sperante si frumusete. Vreau sa plang si sa ingrop ceea ce am pierdut ca sa pot sa gasesc ceva.

Niciodata nu m-am apropiat de frumos, de perfectiune, de fericire, de sperante si de viata suficient de mult ca sa le doresc asa cum le doresc acum. Si niciodata nu am regretat ratarea mea pana cand ea m-a facut sa nu fiu omul care sa poata face pe cel care ma poate face pe mine fericita, atat de fericit cum ar merita.

Intotdeauna m-am vazut ca o ciuperca, care nu poate creste decat in beciuri, la umbra, mucegai si umezeala. Intotdeauna m-am vazut ca un paianjen, pandind in colturi intunecoase pe panze a caror frumusete n-o va admira niciodata nimeni. Acum ma simt ca un lastar plapand ce a inceput sa creasca la umbra unui copac. Ca o iedera care are nevoie de ceva pe care sa urce, cu care sa se hraneasca, pe care sa il sufoce. Si care si-a pierdut copacul. Si acum e doar o suvita cu frunze batute de ploi si vant care nu mai are unde sa se ascunda de toate astea. Din ciuperca iedera, si acum ma chinui sa ma metamorfozez din nou, sa pastrez seva pe care am apucat sa o iau copacului si sa devin si eu copac. Si daca a fost usor ca din ciuperca fericita de intuneric care eram, sa devin iedera atunci cand mi s-a arata lumina si mi s-au oferit trepte pe care sa urc, acum metamorfoza e mult mai grea. Fara punct de sprijin in spatiu, fara truchi pe care sa ma inalt, vulnerabila la prima furtuna iminenta, lupt cu teama, cu dorinta inaltarii prea bruste, cu dorinta unui copac pe care sa ma catar, si incerc sa imi infig radacinile suficient de adanc incat, chiar daca toate frunzele imi vor fi smulse din nou, sa pot sa ma ridic din nou spre soare ca ceva mai puternic. Si poate intr-o zi voi fi din nou fericita cand coroana mea se va intrepatrunde cu cea a unui alt copac. Si cand radacinile mele vor atinge radacinile unuia. Si cand trunchiurile noastre poate se vor alatura sa formeze un copac mai mare.

Si lupt din nou cu teama ca nici un copac nu va fi vreodata prea aproape ca sa il pot atinge. Si cu dorinta de a ma intoarce intre ciuperci la umezeala si la siguranta pesterii pututroase. Si cu soarele care ma arde si ma ofileste acum atat de dureros. Si cu pasii mici pe care trebuie sa ii fac, cu munca de sisif pe care mi-e atat de teama sa nu o fi inceput prea tarziu ca sa mai pot prinde radacini. Si cu apa care e atat de adanc ingropata in pamant incat mi-e teama ca ma voi usca inaite sa ajung cu radacinile la ea. Si cu duritatea pamantui prin care trebuie sa sap. Cu sentimentul de tradare, de singuratate, cu toate sentimentele atat de puternice si acum atat de dureroase.

Dar nu ma mai simt obosita. Seva copacului, pe care am supt-o atat de nemilos si de crunt in incercarea mea de a urca, pulseaza in mine cu o energie noua pe care nu am mai avut-o niciodata. Care alimenteaza in continuare speranta, visurile si iubirea. Acum sper o speranta a mea, si visez visurile mele si iubesc atat de mult copacul. Tanjesc dupa seva lui pe care acum trebuie sa o cresc in mine. Si mi-e atat de greu, mai greu ca inainte, dar nu mai sunt obosita asa cum m-am tot simtit. Mi-e mult mai greu sa ating acum visurile noi pe care le visez acum. Si simt o indarjire, o forta prospata in mine care nu ma va mai lasa sa renunt ca inainte.

Si totusi, cat de mult poate sa doara. Lipsa pe care o aveam inainte era mult mai mica decat lipsa pe care o am acum. Pentru ca am avut totul. Pentru o clipa am avut totul si fericirea cu care n-am stiut ce sa fac si acum vreau sa invat. Si, ieri, am mintit. Nu am avut mereu dreptate. Demonstratia pe care mi-a facut-o Alexandru inca sta in picioare. Totul e sa pornesti de la premizele corecte. Si de la putina seva de copac.

Pur si simplu

Acum ceva vreme scriam despre Alexandru. Recitesc si zambesc amar. Iata ca a venit dimineata in acre visele raman in patul cald iar eu trebuie sa ies tremurand de sub asternuturi.

Azi totul doare. Urasc ca totusi am dreptate mereu. Buna dimineata. Imi vreau visul innapoi.

Traditie sau modernitate?

Deseori m-am gândit dacă să fiu pro sau contra tradiţiei. Eu, fiind o fire mai revoluţionară, înclinam către modernizare şi eliminarea parcticilor cu iz de barbarism sau de mucegai. Pe de altă parte sunt o fiinţă spirituală şi nostalgică şi îmi vine greu să "ucid corola de minuni a lumii". Aşa că, de o vreme, eram prinsă între două tendinţe, care ambele îmi aparţineau dar care se băteau cap în cap şi care, în viziunea mea nu coexistau decât ca un compromis. Globalizare, uniformizare sau conservarea unor valori de mult expirate? Greu de ales.

Până când am înţeles adevărata valoare a tradiţiei. Tradiţia este acel organism viu care ţine laolaltă o comunitate care se defineşte prin ea. Tradiţia este foarte importantă atâta timp cât ea este necesară şi utilă. Atunci când ea devine o reminescenţă lipsită de încărcătură semantică şi de funcţionalitate nu este decât un cadavru puturos care se cere îngropat.

Unii nostalgici se agaţă de aceste cadavre şi încearcă să convingă şi să se convingă că ele trăiesc şi îşi mai îndeplinesc funcţiile originale. Ca un pui de prepeliţă care piuie lângă cadavrul prepeliţei mamă cerând de mâncare în continuare. El este destinat să moară de foame dacă nu se desprinde de imaginea tradiţională şi nu porneşte să îşi caute singur hrana.

Îi înţeleg pe tradiţionalişti. Înţeleg drama lor de a fi rămas fără mama-ghid în viaţă. Dar este doar natural ca ea să moară, şi este natural şi normal ca puiul să îşi continue viaţa în ciuda acestei drame.

Tardiţionaliştii monoteişti uită că şi monoteismul a fost o revoluţie şi că este natural ca el să fie înlocuit din nou prin acelaşi procedeu (si aici mă refer exclusiv la Europa). Politeismul a murit simplu şi natural din cauză că a devenit perimat, din cauză că au venit zei mai interesanţi, care ofereau ceva mai bun, mai nou, şi cu care omul vremii îşi satisfăcea mai bine nevoile mistice. Politeismul fiind si el tot o revoluţie, tot o înlocuire a unor tradiţii ce devenisera nesatisfăcătoare pentru un om ce evoluase ca gîndire şi percepţie a lumii care făceau vechile tradiţii şi "zeităţi" neverosmile. Creştinismul, cu care sunt ceva mai la curent decât cu restul ideologiilor mistice, a evoluat şi el odată cu vremea. Dumnezeul răzbunător a lui Noe şi Moise a murit pentru a fi înlocuit cu mai verosimilul şi mai degraba acceptabilul Dumnezeu milos şi iertător a lui Isus. Şi de atunci percepţia asupra acestui zeu ce trebuia să fie atemporal şi imuabil s-a schimbat mai mult sau mai puţin radical modernizându-se până la forma sa de astăzi.

Acum mulţi ani era un atac asupra bunurilor moravuri ca o femeie să fumeze. În America scalvagistă era de neimaginat ca un negru să deţină proprietate. Şi nu cu atât de multă vreme înainte doar ideea ca o femeie să voteze era pur şi simplu ridicolă. Şi acum 30 de ani în România era de neconceput să te exprimi liber şi critic la adresa preşedintelui ţării. Şi toate astea au intrat într-o normalitate, spun unii, forţată. De fapt nu revoluţiile au schimbat ordinea socială, ci ordinea socială a dus la revoluţiile care au normalizat o stare de fapt.

Acolo unde aceste tradiţii şi-au găsit justificare şi funcţionalitate, ele au rămas. Dar, precum justificarea şi funcţia lor este izolată, şi cei care le urmează sunt izolaţi. Sunt familii în care femeia nu are drept de vot şi acele familii funcţionează foarte bine în interiorul lor, sunt comunităşi care trăiesc izolate de civilizaţie, fără apă, curent sau tehnologie avansată şi acele comunităţi funcţionează excelent (desigur vorbesc de consimţământ şi alegere aici). Dar faptul că ele rezistă şi funcţionează în acest fel nu le legitimizează la nivel de societate.

Astăzi se ridică polemici aprinse cu privire la GayPride şi la legiferarea căsătoriei între homosexuali. Şi la vremea când se aproba legea care da drept de vot femeilor au existat manifestări feministe care astăzi ne-ar provoca râsul. Ar fi ridicol, desigur, ca astăzi să iasă în stradă o grămadp de femei care să poarte pancarte care să strige egalitatea lor cu bărbaţii. Pentru că asta a intrat în normalitate de mult.

GayPride este o manifestare care tinde să nu aibă foarte multe legături cu homosexalitatea în multe părţi unde aceasta a intrat într-o normalitate cotidiană. Ca şi festivalul berii unde se şi mănâncă mici şi se bea şi Coca Cola. La noi încă mai sunt de făcut nişte paşi. Încă mai este o demonstraţie de forţă, o campanie de adunat fonduri şi un motiv de bătaie cu extremiştii creştini.

Felul în care este organizată mă face să nu îmi doresc să am vreo legătură cu ea. În nici un caz nu simt nevoia să particip pentru ca să arunce popii în mine cu ouă şi să am motiv să apar la Otv să mă plâng în direct ca sunt discriminat. Până nu mă va întreba cineva la interviu dacă sunt sau nu lesbi, dacă fac sau nu sex oral şi până nu mă arestează nimeni pentru că mă sărut cu iubita mea pe stradă, nu simt nevoia să iau vreo atitudine publică vizavi de subiect.

Căsătoria pe de altă parte, e un subiect cu totul separat. Nu pot să nu fiu de acord cu punctul de vedere creştin cum că homosexualitatea era la un moment dat o practică blamată de către biserică. Şi care blam se mai păstrează şi astăzi, aşa anemic cum e. Nu sunt de acord ca biserica să fie obligată să căsătorească altfel decât după legile ei. În schimb, legile statului trebuie să fie libere de cele bisericeşti, chiar dacă sunt asemănătoare prin punctele principale.

Căsătoria, ca formă de organizare socială, nu mai aparţine de mult cuplurilor el-ea. Nu exclusiv. Aici mă refer evident la coabitare şi celelalte etc-uri, mai puţin acel certificat de la stat. Deci această tradiţie perimată şi ieşită din normalitatea cotidiană este un cadavru care trebuie îngropat. Este cazul, timpul şi nevoia ca legislaţia să urmeze cotidianul. Şi asta, evident, în afara comunităţii creştine care, tot mai izolat, se defineşte prin tradiţiile ei, pe care membrii comunităţii le înţeleg tot mai puţin, şi le asumă tot mai puţin şi, în afară de câte o vină răzleaţă, nu mai au legătură practică cu ele decât la Paşti şi la Crăciun.

Şi tradiţia căsătoriei în sine este o practică perimată social, ce ar trebui să dispară total şi să rămână la nivel de cult religios. Dar încă este o tradiţie prin care majoritatea se definesc, pentru care are o încărcătură semantică şi funcţionalitate. Chiar şi homosexualii. Chiar şi lesbienele.

Sexul si politica

Am, de ceva vreme, ocazia să mă confrunt cu ideile obositoare ale conservatorilor. Şi aici vorbesc de conservatorii înrăiţi, pentru care lumea şi realitatea se află în spatele unor ochelari de cal.

Din ideile pentru care militează şi pentru care se strofoacă aceşti oameni, eu deduc că au probleme cu viaţa pe care eu, ca persoană suicidală cu tentative la activ, mi-e greu să mi le imaginez şi mi-e groază la gandul că aş putea să le am vreodată.

Oamenii ăştia militează pentru evul mediu. Le tremură chiloţii la gândul schimbării, îl admiră în secret pe Hitler, îşi bat copii şi îşi sodomizează nepoţii, îşi ţin femeile la cratiţă şi îşi urăsc viaţa cu îndârjire. Îşi urăsc sistematic vecinii şi pe cei care par să fie fericiţi în viaţă şi indiferenţi la opiniile prăfuite ale conservatorilor.

Singura lor preocupare este similară cu a babelor din vecini, ştiţi, fiinţele alea expirate care traiesc din barfe şi îşi trag energia vitala din ura pentru ceilalţi şi care te pândesc ca vrăjitoarele de dupa vizoare sau perdele.

In primul şi în primul rând, conservatorii sunt creştini. Nu de altă religie, ci de cea mai "conservatoare" posibila, evident. Acest fapt nu este în sine unul negativ, în definitiv, dacă erau atei sau musulmani sau budisti ar fi fost la fel de bine, cu singurul impediment că nu ar mai fi putut fi conservatori. Pentru ca, conservatorul adevarat este creştinul din vremea arderii pe rug a vrajitoarelor, cel pentru care nu e de ajuns sa fie creştin ci trebuie să îţi scoată şi ţie ochii cu credinţa lor. Şi nu doar atât, dar adoră preceptul conform căruia bătaia e ruptă din rai şi în consecinţă nu se sfiesc să o aplice, bătaia sau orice alte metode care mai de care mai iritante, ca să îţi salveze ţie sufletul, indiferent daca tu ai chef sau nu să ţi-l salvezi.

Dacă avem în vedere această legătură între creştinism şi conservatorism lucrurile devin oarecum logice. Ce interesează pe conservator? Felul în care tu îţi trăieşti viaţa, cu cine, când, în ce poziţii şi de câte ori. Pe conservator nu îl interesează dacă tu eşti sau nu fericit, nu îl interesează că trăieşti fără să deranjezi pe nimeni, că îţi vezi de treaba ta cu oameni ca tine, că faci alţi oameni fericiţi. Nu, pe el îl interesează daca trăieşti sau nu cum are el chef. Şi dacă nu trăieştu tu cum are el chef, vrea să te schimbe, pentru, evident, binele tău. Fericirea şi libertatea ta nu au nici un o relevaţă pentru el pentru că, evident, el îţi oferă posibilitatea de a avea o viaţă de căcat, pentru ca dumnezeul creştin să îţi dea după moarte hârtie parfumată să te ştergi la guriţă.

Dom-ne, mai lasă-ne dracu să ne trăim viaţa. Că destul ne-au spus alţii cum s-o trăim pe vremea lu Ceauşescu. Lasă-mă să aleg eu ce vreau pentru mine, nu îmi băga ideile tale pe gât, lasă-mă să păcătuiesc dacă vreau, sunt majoră, vaccinată, am un creier, îl şi folosesc. Lasă-mă să mă fut cu cine vreau la mine în dormitor, nu mă obliga să îmi distrug viaţa cu un copil daca mi se rupe un prezervativ sau dacă mă violează un nenorocit. Nu mă pune să fac temenele la biserici pline de jigodii în sutane, lasă-mă să îi dau posibilitatea copilului meu să îşi aleagă singur religia, nu mi-l îndoctrina în şcoli. Lasă-mă să fumez iarbă şi să merg la curve dacă vreau, că nu deranjez pe nimeni. Daca valorile mele nu sunt aceleaşi cu ale tale e ok, promit eu. Dar, lasă-mă, nene!