Deci, fratilor,
pe mine nu ma freacă dorinta celebritatii blogului meu. Dar daca ma uit cien pica pe aici parca mi-ar veni să îl şterg.
pe lângă imbecilii abonaţi, care caută "cum să face aidi de mes", "cum se fut babele", "poze cu baiatii fotomodeli", "dedicati pentru diriga", "mie cald (eu Tarzan)" si alte etc-uri mentionate si anterior,
săptămâna asta am avut parte de nişte deranjamente la mansardă mai puţin obişnuite:
- corina chiriac in chiloti
- unu face sex cu o girafa
fratilor, cu regrete, dar no fucking comment... dă-o în pizda măsii!
Apropos, care mă cauţi mă, după nume? Am ajuns vedetă şi nu ştiam eu? Hai, că unu ratacit, care a citit-o pe aia cu sexu şi i-o plăcut şi încă nu s-o prins că am băgat casetuţa cu follow în dreapta, mai înţeleg. Dar văz că se facură mai mulţi. Nu că nu m-aş simţi bine vedetă, da mă roade curiozitatea. Aştia de sus, aşa bolnavi cum sunt, mă cam prind ce caută. Da ăia care dau dupa numele meu, ce or căuta, vere?
Friday 26 June 2009
Tuesday 23 June 2009
vinovatie vestica
Ca orice român din oraşul acesta mare, sunt foarte obisnuită cu un anumit stil de viaţă a străzii, tumultoasă, zgomotoasă, haotică, ăn care trebuie să te âii de reguli foarte stricte. Şi cum eu sunt adepta disciplinei, cel puţin la nivelul acesta, mi-a intrat în sânge.
Ei, ajungând în Bacău, m-am pierdut. N-am văzut în tot oraşul un singur semafor. Mă simţeam ca un copil care pierduse fusta mamei şi zău că îmi era şi teamă să traversez. Îi vedeam pe cei de acolo cum se aventurau de nebuni pe străzi şi mă lua cu frig.
Adevărul e că circulaţia e ca pe o alee, maşinile cuminţi. Nici pe departe nebunia din Bucureşti, de exemplu, unde oamenii tot aiurea traversează dar unde trebuie să fii curajos.
La fiecare colţ mă opream să respir şi aproape că închideam ochii aşteptând sunete de frâne, claxoane, accidente etc etc. Şi persista mereu un sentiment stupid de vinovăţie că nu treceam pe verde.
Trebuie să recunosc că mă simt mult mai uşurată de când m-am întors aici, unde există verdele iertător şi prietenos, unde traficul e ucigător şi unde nu pot să circul fără să înjur bine şi sănătos, cu sete, taximetriştii barbari, pietonii sinucigaşi, daciştii molâi, daciştii imberbi (chiar toate categoriile de vaişiamărişti îşi cumpără Dacie) şi copii de bani gata pe motociclete rupte din Star Trek pe care le conduc nebuneşte fără nici un echipament.
S-au dus vremurile bune când mai puteam să mă mut la ţară, în vreun sătuc liniştit. Nu că m-aş plictisi sau că mi-ar fi dor de agitaţie, dar cred că m-ar copleşi vina.
Ei, ajungând în Bacău, m-am pierdut. N-am văzut în tot oraşul un singur semafor. Mă simţeam ca un copil care pierduse fusta mamei şi zău că îmi era şi teamă să traversez. Îi vedeam pe cei de acolo cum se aventurau de nebuni pe străzi şi mă lua cu frig.
Adevărul e că circulaţia e ca pe o alee, maşinile cuminţi. Nici pe departe nebunia din Bucureşti, de exemplu, unde oamenii tot aiurea traversează dar unde trebuie să fii curajos.
La fiecare colţ mă opream să respir şi aproape că închideam ochii aşteptând sunete de frâne, claxoane, accidente etc etc. Şi persista mereu un sentiment stupid de vinovăţie că nu treceam pe verde.
Trebuie să recunosc că mă simt mult mai uşurată de când m-am întors aici, unde există verdele iertător şi prietenos, unde traficul e ucigător şi unde nu pot să circul fără să înjur bine şi sănătos, cu sete, taximetriştii barbari, pietonii sinucigaşi, daciştii molâi, daciştii imberbi (chiar toate categoriile de vaişiamărişti îşi cumpără Dacie) şi copii de bani gata pe motociclete rupte din Star Trek pe care le conduc nebuneşte fără nici un echipament.
S-au dus vremurile bune când mai puteam să mă mut la ţară, în vreun sătuc liniştit. Nu că m-aş plictisi sau că mi-ar fi dor de agitaţie, dar cred că m-ar copleşi vina.
Saturday 20 June 2009
adevarul gol, golut si pe de-a moaca
Fratilor, astazi am avut parte de o revelatie. Amuzanta. Ma dau jos in gara din Bucuresti, imi aprind, bosumflata, tigara (ca sa devin nebosumflata de la primul fum tras cu sete in piept, multumesc cui a descoperit tutunul) si ma pornesc cu o lene studiata si deloc simulata, catre mac donalds unde sa stau sa rontai o saorma cumparata de la springtime.
Ca oricarui roman veritabil, imi atrage privirea cuvantul "gratis", amplasat mare si de mai multe ori pe un stand rosu. Ma uit sa vad de ce beneficiem gratis, platind pretul de trei ori, si vad "Adevarul gratis aici". Fantastic! Evident, sigla ziarului nu imi lasa loc de interpretari, cu atat mai putin poza cu el. Iar sub, o bulina care ma informeaza ca si cotidianul a devenit gratuit (tot ziarul, din pacate). Ca orice roman veritabil, neavand nevoie de niciuna din publicatiile respective, ma uit sa vaz daca mai sunt, eventual sa iau si eu unul (ca sa fac oare ce cu el?). In toneta, in locasul unde trebuiau sa stea ziarele gratuie (acum probabil ambalaj de branza si prune in Obor), o gramada duios de familiara de... gunoaie.
Iata, deci, dragi frati romani, ca, in Bucuresti, am descoperit Adevarul in cotidian: GUNOI.
Nimic mai sugestiv. Bucurati-va si voi de revelatia mea ca eu m-am bucurat 3 minute cu gura pana la urechi de incepusera babele sa se scuipe in san mai rau ca artezienele... deh, sunt din provincie, imi permit.
Inca odata: GUNOI. Da?
Ca oricarui roman veritabil, imi atrage privirea cuvantul "gratis", amplasat mare si de mai multe ori pe un stand rosu. Ma uit sa vad de ce beneficiem gratis, platind pretul de trei ori, si vad "Adevarul gratis aici". Fantastic! Evident, sigla ziarului nu imi lasa loc de interpretari, cu atat mai putin poza cu el. Iar sub, o bulina care ma informeaza ca si cotidianul a devenit gratuit (tot ziarul, din pacate). Ca orice roman veritabil, neavand nevoie de niciuna din publicatiile respective, ma uit sa vaz daca mai sunt, eventual sa iau si eu unul (ca sa fac oare ce cu el?). In toneta, in locasul unde trebuiau sa stea ziarele gratuie (acum probabil ambalaj de branza si prune in Obor), o gramada duios de familiara de... gunoaie.
Iata, deci, dragi frati romani, ca, in Bucuresti, am descoperit Adevarul in cotidian: GUNOI.
Nimic mai sugestiv. Bucurati-va si voi de revelatia mea ca eu m-am bucurat 3 minute cu gura pana la urechi de incepusera babele sa se scuipe in san mai rau ca artezienele... deh, sunt din provincie, imi permit.
Inca odata: GUNOI. Da?
Monday 15 June 2009
daca dragoste nu e...
E usor sa te indragostesti. Si usor sa iubesti un om. Atunci cand omul acela este ceva ce admiri, ceva ce înţelegi, când ai idei comune cu el şi aşa mai departe. Mai ales, este uşor să iubeşti un om şi să fi fericit doar cu atât, iar restul lumii să nu conteze.
E greu să iubeşti cu adevărat. E greu să iubeşti omul de lângă tine, atunci când descoperi că este ceva cu care nu ai putea fi de acord niciodată. E greu să te abţi să îl ierţi. Pentru că a ierta, înseamnă să judeci. E greu să te uiţi în ochii unui criminal şi să îl iubeşti. Atât de greu.
E greu să iubeşti pe toată lumea, pentru că asta înseamnă să suferi pentru fiecare în parte, pentru suferinţa lor. E mai uşor să te bucuri pentru bucuria lor şi e mult mai uşor să îţi găseşti bucurie în suferinţa lor, atunci când tu suferi pentru suferinţa ta.
Da, e uşor să iubeşti un om care te iubeşte la rândul său, să poţi să oferi liniştit că vei primi înapoi ceva care va compensa efortul tău. Şi e al naibii de greu să iubeşti fără să aştepţi nimic înnapoi. Pentru că e greu să găseşti ceva care să compenseze lipsa reciprocităţii.
Am citit undeva odată că fiecare om se naşte cu un orizont larg de posibilităţi. Cu trecerea timpului, acest orizont se îngustează. Şi continuă să se îngusteze până când devine un punct. Iar acela, este punctul său de vedere. Oh, oare cum poţi să nu judeci un om atunci când este în afara orizontului tău? Câtă dragoste trebuie să ai de dăruit ca ea să poată cuprinde un orizont de 360 de grade? Cât de mult trebuie să te abaţi de la drumul tău, ce duce înainte, ca să vezi ceea ce este în jurul tău?
Dragostea. Adevărata dragoste nu este cea care îţi oferă premisele fericirii. Adevărata dragoste este cea care te face să te opreşti, să asculţi, să îmbrăţişezi ceea ce depăşeşte concepţia ta despre bine şi drept şi frumos. Să suferi alături de suferinţa tuturor, şi să te bucuri cu adevărat pentru fericirea lor. Adevărata dragoste este să uiţi de tine ca să poţi fi alături de cineva atunci când acel cineva nu va fi alături de tine mai departe.
Nu e altruism. Altruismul e sacrificiu. Dragostea nu e. Pentru că dragostea e egoistă, e suficientă în sine. E suficient să o dăruieşti. Altruismul, generozitatea, înseamnă să renunţi la ceva. Dragostea în schimb nu e renunţare. Dragostea dăruită nu se pierde. Se înmulţeşte.
Să ai norocul conştiinţei că cineva te iubeşte în felul acesta, că îţi va ierta orice greşeală, că a fost alături de tine, şi pentru tine chiar şi atunci când nu l-ai văzut aproape, că nu te va părăsi niciodată, indiferent ce se va întâmpla, asta e o fericire la care am aspirat o viaţă întreagă. Şi atunci când am fost în stare să o pricep, să ştiu că am asta, nu am fost în stare să găsesc cuvinte să mulţumesc.
Asta am încercat să fiu toată viaţa. Şi uneori chiar îmi reuşeşte. Atunci când nu mă copleşeşte singurătatea, egoismul şi nefericirea. Asta încerc să nu mai uit niciodată. Pentru asta încerc să nu mă judec. Şi pentru singurătatea şi nefericirea şi egoismul meu încerc să mă iert şi eu. Şi, da, e mult mai uşor, atunci când sunt, la rândul meu, iertată.
So empty and yet so full, so complicated and yet so simple. So generous and yet so selfish. Sunt o furtună de contradicţii. Cum poţi să te ierţi pentru dorinţa unui toiag de care să te sprijini atunci când te doboară propria luptă?
Even though I walk through the valley of the shadow of death, I fear no evil, for You are with me; Your rod and Your staff, they comfort me.
How can you forgive yourself for being human? And for forgeting not to judge, and for forgeting to love them all?
E greu să iubeşti cu adevărat. E greu să iubeşti omul de lângă tine, atunci când descoperi că este ceva cu care nu ai putea fi de acord niciodată. E greu să te abţi să îl ierţi. Pentru că a ierta, înseamnă să judeci. E greu să te uiţi în ochii unui criminal şi să îl iubeşti. Atât de greu.
E greu să iubeşti pe toată lumea, pentru că asta înseamnă să suferi pentru fiecare în parte, pentru suferinţa lor. E mai uşor să te bucuri pentru bucuria lor şi e mult mai uşor să îţi găseşti bucurie în suferinţa lor, atunci când tu suferi pentru suferinţa ta.
Da, e uşor să iubeşti un om care te iubeşte la rândul său, să poţi să oferi liniştit că vei primi înapoi ceva care va compensa efortul tău. Şi e al naibii de greu să iubeşti fără să aştepţi nimic înnapoi. Pentru că e greu să găseşti ceva care să compenseze lipsa reciprocităţii.
Am citit undeva odată că fiecare om se naşte cu un orizont larg de posibilităţi. Cu trecerea timpului, acest orizont se îngustează. Şi continuă să se îngusteze până când devine un punct. Iar acela, este punctul său de vedere. Oh, oare cum poţi să nu judeci un om atunci când este în afara orizontului tău? Câtă dragoste trebuie să ai de dăruit ca ea să poată cuprinde un orizont de 360 de grade? Cât de mult trebuie să te abaţi de la drumul tău, ce duce înainte, ca să vezi ceea ce este în jurul tău?
Dragostea. Adevărata dragoste nu este cea care îţi oferă premisele fericirii. Adevărata dragoste este cea care te face să te opreşti, să asculţi, să îmbrăţişezi ceea ce depăşeşte concepţia ta despre bine şi drept şi frumos. Să suferi alături de suferinţa tuturor, şi să te bucuri cu adevărat pentru fericirea lor. Adevărata dragoste este să uiţi de tine ca să poţi fi alături de cineva atunci când acel cineva nu va fi alături de tine mai departe.
Nu e altruism. Altruismul e sacrificiu. Dragostea nu e. Pentru că dragostea e egoistă, e suficientă în sine. E suficient să o dăruieşti. Altruismul, generozitatea, înseamnă să renunţi la ceva. Dragostea în schimb nu e renunţare. Dragostea dăruită nu se pierde. Se înmulţeşte.
Să ai norocul conştiinţei că cineva te iubeşte în felul acesta, că îţi va ierta orice greşeală, că a fost alături de tine, şi pentru tine chiar şi atunci când nu l-ai văzut aproape, că nu te va părăsi niciodată, indiferent ce se va întâmpla, asta e o fericire la care am aspirat o viaţă întreagă. Şi atunci când am fost în stare să o pricep, să ştiu că am asta, nu am fost în stare să găsesc cuvinte să mulţumesc.
Asta am încercat să fiu toată viaţa. Şi uneori chiar îmi reuşeşte. Atunci când nu mă copleşeşte singurătatea, egoismul şi nefericirea. Asta încerc să nu mai uit niciodată. Pentru asta încerc să nu mă judec. Şi pentru singurătatea şi nefericirea şi egoismul meu încerc să mă iert şi eu. Şi, da, e mult mai uşor, atunci când sunt, la rândul meu, iertată.
So empty and yet so full, so complicated and yet so simple. So generous and yet so selfish. Sunt o furtună de contradicţii. Cum poţi să te ierţi pentru dorinţa unui toiag de care să te sprijini atunci când te doboară propria luptă?
Even though I walk through the valley of the shadow of death, I fear no evil, for You are with me; Your rod and Your staff, they comfort me.
How can you forgive yourself for being human? And for forgeting not to judge, and for forgeting to love them all?
Friday 12 June 2009
stranger - partea IV
Astazi mi-am vazut din nou, cu ochii, demonul meu drag. Părăsit de ceva vreme, ajunsesem să cred că a fost doar o fantasmă a imaginaţiei mele. L-am simţit prima oară atunci când era să calc omul ăla din carne pe trecerea de pietoni. Mintea mea se zbătea în lupta permanentă cu ceilalţi, iar eu, obosită, uit să mai trăiesc.
"Poor little Sali", îmi şopteşte la ureche, pe când gonesc pe străzi. "Poor little one", continuă să mă macine. "The wrong choices, the wrong life, the wrong way. " "Taci!" urlu şi gonesc înaine. "Why did you ever leave me, poor little one?"
În urechi simt sângele cum curge. Ajung acasă, mă prăbuşesc în faţa oglinzii, mă privesc, chipul meu, mai frumos ca niciodată, încep oare să mă iubesc? "Poor little Sali. Why don't you come back, in my arms, so warm, so hot, so sensual... you know you want me." Ce banal sună vorbele cu care înceracă să mă convingă. Ce stupid.
Mă privesc în oglindă, mai frumosă ca niciodată, oare de unde... "Poor little Sali..." aud în urechi şoapta nemiloasă ce mă însoţeşte. "Taci!" îi scrâşnesc din dinţi. Imaginea mea din oglindă mă priveşte din lumină. În spatele meu, aud frământarea întunericului, cerşitul jalnic. "Poor little Sali, did anyone ever care? As much as I did? Weren't I the one allways with you? Didn't I give you peace when everything else was crushing down on you? Didn't I deliver? Was anzone else with you allways? Everybody else leaves. I will never. I will allways be here."
Mă privesc în oglindă. Atât de frumoasă! În spatele meu şoaptele se transformă în sabie. În oglindă, lumina se transformă în sabie. Cele două săbii se unesc desupra capului meu şi mă despică în două.
Zac pe podeaua băii, moartă. Şoaptele din spatele meu apucă o jumătate şi o târăsc undeva în întuneric. Lumina din oglindă îmi cuprinde jumătatea cealaltă şi arde. Mă doare. Mâinile mele se caută una pe cealaltă. Unul din ochi e orbit de lumină, celălalt priveşte podeaua. Moartă. Moartea se simte la fel ca şi viaţa. Totul doare.
Şoaptele mă cheamă, lumina mă arde. Mâinile mele s-au încleştat una de cealaltă şi nu vor să dea drumul. Undeva, în afara mea, aud o voce. Nu înţeleg ce spune. Una din urechi arde iar cealaltă e plină de şoapte. Undeva, între sacru şi profan, sunt mâinile mele care se ţin cu îndârjire una de cealaltă. Vocea din afara mea poartă cu ea mântuirea. Undeva, acolo, se află ceva. Mâinile mele ar putea să se desprindă şi să o apuce. Mâinilor mele le e teamă să se desprindă.
Lumina arde mâna, şoaptele se aud "Let go... poor little Sali". Eu... încerc să curg, spre lumină sau spre şoapte. Să pot de acolo să dau drumul mâinilor şi să apuc lucrul ăla chinuitor. Vocea aceea pe care o aud fără să înţeleg ce spune. jumătate din buzele mele cântă rugăciuni, cealaltă jumătate se deschide ca un peşte, încercând să îşi astâmpere arşiţa cu sângele care curge din ele.
Mâinile mele se luptă una cu cealaltă, trag fiecare în partea sa. Două chinuri, la fel de dureroase, la fel de chinuitoare. Mâinile mele se luptă. Ochiul ce privea podeaua se chinuie să privescă sursa vocii. Cel din lumină a orbit. "Let go... poor little Sali, let go... be mine."
Dimineaţa mă prinde golită de sânge. Vocea e tot acolo, nu tace. Şoaptele mă chinuie, lumina mă arde, mâinile mele se luptă. Acum, toate jumătăţile mele de buze se roagă. Să nu tacă vocea. Să nu tacă vocea. Să nu tacă vocea. "Poor little Sali" şopteşte demonul meu, şi şoaptele dau drumul.
Jumătate din mine se ridică. Urechea eliberată de şoapte se ciuleşte înspre voce. Vocea a tăcut. Mâna din lumină trage. Jumătatea eliberată prinde putere şi trage. Jumătatea arsă, neagră, iese din lumină. Cu ochiul rămas întreg privesc către ea. Din lumină se conturează demonul meu frumos. E uriaş, e puternic, sabia lui arde în flăcări. "Poor little Sali. Tomorrow I'll be back for you. I'll allways be back for you." şopteşte. Apoi se stinge.
E întuneric. E frig. Sunt goală de sânge şi nu văd să-mi lipesc cele două jumătăţi la loc. Mă pipăi anemic, obosită, aş plânge dacă aş avea lacrimi. Mă pun la loc stângaci, probabil că arăt monstruos. Viaţa revine dureros în mine. Încep să respir şi simt în nări mirosul sângelui de pe podea. Mă ţin strâns în braţe de teamă să nu mă dezlipesc prea devreme. Mă gândesc cu groază la felul cum arăt, îmi va fi teamă să mă mai privesc în oglindă.
Simt ceva în întuneric şi mă cutremur de teamă. E deja tomorrow? Nu, te rog, nu mai vreau! Nu mai am putere să mă ţin, nu mai am viaţă în mine să mor! Te rog, nu din nou! Nici să cedez nu pot! Aici, în iad, nu contează dacă cedezi sau lupţi. Te rog, încă nu, încă puţin, să mă mai vindec o secundă. Încep să simt în mine cum arde carnea. Iar vocea, vocea ce tăcuse, se aude acum limpede. "Tatăl nostru, care eşti în..." Şi eu mă întreb cu groază: carnea care arde se vindecă sau se despică din nou?
"Poor little Sali..."
"Poor little Sali", îmi şopteşte la ureche, pe când gonesc pe străzi. "Poor little one", continuă să mă macine. "The wrong choices, the wrong life, the wrong way. " "Taci!" urlu şi gonesc înaine. "Why did you ever leave me, poor little one?"
În urechi simt sângele cum curge. Ajung acasă, mă prăbuşesc în faţa oglinzii, mă privesc, chipul meu, mai frumos ca niciodată, încep oare să mă iubesc? "Poor little Sali. Why don't you come back, in my arms, so warm, so hot, so sensual... you know you want me." Ce banal sună vorbele cu care înceracă să mă convingă. Ce stupid.
Mă privesc în oglindă, mai frumosă ca niciodată, oare de unde... "Poor little Sali..." aud în urechi şoapta nemiloasă ce mă însoţeşte. "Taci!" îi scrâşnesc din dinţi. Imaginea mea din oglindă mă priveşte din lumină. În spatele meu, aud frământarea întunericului, cerşitul jalnic. "Poor little Sali, did anyone ever care? As much as I did? Weren't I the one allways with you? Didn't I give you peace when everything else was crushing down on you? Didn't I deliver? Was anzone else with you allways? Everybody else leaves. I will never. I will allways be here."
Mă privesc în oglindă. Atât de frumoasă! În spatele meu şoaptele se transformă în sabie. În oglindă, lumina se transformă în sabie. Cele două săbii se unesc desupra capului meu şi mă despică în două.
Zac pe podeaua băii, moartă. Şoaptele din spatele meu apucă o jumătate şi o târăsc undeva în întuneric. Lumina din oglindă îmi cuprinde jumătatea cealaltă şi arde. Mă doare. Mâinile mele se caută una pe cealaltă. Unul din ochi e orbit de lumină, celălalt priveşte podeaua. Moartă. Moartea se simte la fel ca şi viaţa. Totul doare.
Şoaptele mă cheamă, lumina mă arde. Mâinile mele s-au încleştat una de cealaltă şi nu vor să dea drumul. Undeva, în afara mea, aud o voce. Nu înţeleg ce spune. Una din urechi arde iar cealaltă e plină de şoapte. Undeva, între sacru şi profan, sunt mâinile mele care se ţin cu îndârjire una de cealaltă. Vocea din afara mea poartă cu ea mântuirea. Undeva, acolo, se află ceva. Mâinile mele ar putea să se desprindă şi să o apuce. Mâinilor mele le e teamă să se desprindă.
Lumina arde mâna, şoaptele se aud "Let go... poor little Sali". Eu... încerc să curg, spre lumină sau spre şoapte. Să pot de acolo să dau drumul mâinilor şi să apuc lucrul ăla chinuitor. Vocea aceea pe care o aud fără să înţeleg ce spune. jumătate din buzele mele cântă rugăciuni, cealaltă jumătate se deschide ca un peşte, încercând să îşi astâmpere arşiţa cu sângele care curge din ele.
Mâinile mele se luptă una cu cealaltă, trag fiecare în partea sa. Două chinuri, la fel de dureroase, la fel de chinuitoare. Mâinile mele se luptă. Ochiul ce privea podeaua se chinuie să privescă sursa vocii. Cel din lumină a orbit. "Let go... poor little Sali, let go... be mine."
Dimineaţa mă prinde golită de sânge. Vocea e tot acolo, nu tace. Şoaptele mă chinuie, lumina mă arde, mâinile mele se luptă. Acum, toate jumătăţile mele de buze se roagă. Să nu tacă vocea. Să nu tacă vocea. Să nu tacă vocea. "Poor little Sali" şopteşte demonul meu, şi şoaptele dau drumul.
Jumătate din mine se ridică. Urechea eliberată de şoapte se ciuleşte înspre voce. Vocea a tăcut. Mâna din lumină trage. Jumătatea eliberată prinde putere şi trage. Jumătatea arsă, neagră, iese din lumină. Cu ochiul rămas întreg privesc către ea. Din lumină se conturează demonul meu frumos. E uriaş, e puternic, sabia lui arde în flăcări. "Poor little Sali. Tomorrow I'll be back for you. I'll allways be back for you." şopteşte. Apoi se stinge.
E întuneric. E frig. Sunt goală de sânge şi nu văd să-mi lipesc cele două jumătăţi la loc. Mă pipăi anemic, obosită, aş plânge dacă aş avea lacrimi. Mă pun la loc stângaci, probabil că arăt monstruos. Viaţa revine dureros în mine. Încep să respir şi simt în nări mirosul sângelui de pe podea. Mă ţin strâns în braţe de teamă să nu mă dezlipesc prea devreme. Mă gândesc cu groază la felul cum arăt, îmi va fi teamă să mă mai privesc în oglindă.
Simt ceva în întuneric şi mă cutremur de teamă. E deja tomorrow? Nu, te rog, nu mai vreau! Nu mai am putere să mă ţin, nu mai am viaţă în mine să mor! Te rog, nu din nou! Nici să cedez nu pot! Aici, în iad, nu contează dacă cedezi sau lupţi. Te rog, încă nu, încă puţin, să mă mai vindec o secundă. Încep să simt în mine cum arde carnea. Iar vocea, vocea ce tăcuse, se aude acum limpede. "Tatăl nostru, care eşti în..." Şi eu mă întreb cu groază: carnea care arde se vindecă sau se despică din nou?
"Poor little Sali..."
Tuesday 9 June 2009
basescuta strikes again
eba, eba, te iubim, că ca tine nu găsim
şi, din nou, prima pipiţă a ţării
Mă, mie îmi place cum o comite asta mică. Cică doamne fereşte, ea nu poate crede aşa ceva. L O L!Ori:
a) e proastă de bubuie, ori:
b) e coruptă ca ta-su şi la fel de parşivă saaaaaau:
c) ambele variante e corecte!
Fraţilor, prima oară în viaţa mea am votat, felicitaţi-mă. Am votat contra eba si contra lui Vadim, şi contra lui Becali. De Lazlo Tekes nu ştiam pe vremea aia, că votam şi contra lui.
Fraţilor, am avut o prezenţă la vot de 27 virgulă procente. Unde mama voastră aţi fost? Să mai aud pe unul că comentează vizavi de politicieni, de UE, de orice. Păi cum pula calului să iasă retardata, nebunul, ciobanul şi hitler ala micu câştigători ca să ne reprezinte pe noi in UE mă? V-aţi tâmpit de tot?
Daca era prezenţa 50 procente măcar şi se lingea handicapata aia pe bot de europarlamentare. Şi poate că s-ar fi lins şi alţii, barem de Becali sa ne fi scapat dracu. Că vadim şi cu tekes or fi ei neonazi, da barem leaga doo vorbe.
România! Trezeşte-te! Până nu e prea târziu. Măcar la prezidenţiale să facem ce trebuie.
şi, din nou, prima pipiţă a ţării
Mă, mie îmi place cum o comite asta mică. Cică doamne fereşte, ea nu poate crede aşa ceva. L O L!Ori:
a) e proastă de bubuie, ori:
b) e coruptă ca ta-su şi la fel de parşivă saaaaaau:
c) ambele variante e corecte!
Fraţilor, prima oară în viaţa mea am votat, felicitaţi-mă. Am votat contra eba si contra lui Vadim, şi contra lui Becali. De Lazlo Tekes nu ştiam pe vremea aia, că votam şi contra lui.
Fraţilor, am avut o prezenţă la vot de 27 virgulă procente. Unde mama voastră aţi fost? Să mai aud pe unul că comentează vizavi de politicieni, de UE, de orice. Păi cum pula calului să iasă retardata, nebunul, ciobanul şi hitler ala micu câştigători ca să ne reprezinte pe noi in UE mă? V-aţi tâmpit de tot?
Daca era prezenţa 50 procente măcar şi se lingea handicapata aia pe bot de europarlamentare. Şi poate că s-ar fi lins şi alţii, barem de Becali sa ne fi scapat dracu. Că vadim şi cu tekes or fi ei neonazi, da barem leaga doo vorbe.
România! Trezeşte-te! Până nu e prea târziu. Măcar la prezidenţiale să facem ce trebuie.
love and marriage...
Lege la promulgare
Parlamentul a trimis la promulgare, presedintelui Traian Basescu, o lege pentru modificarea si completarea Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civila.
Legea modifica, printre altele, si prevederile referitoare la intocmirea actului de casatorie. Astfel, potrivit legii trimise la promulgare, ofiterul de stare civila va solicita viitorilor soti, in plus fata de documentele prevazute in prezent de legea nr. 119/1996 (declaratia de casatorie, actele de identitate, certificatele de nastere si certificatele medicale privind starea sanatatii), si o declaratie pe proprie raspundere ca nu cunosc niciun motiv de natura legala care sa impiedice incheierea casatoriei.
Legea de modificare a legii nr. 119/1996 armonizeaza legislatia in materia starii civile cu normele incidente reglementate in cuprinsul altor acte normative.
Totodata, legea reglementeaza conditiile tehnice necesare informatizarii starii civile, prin constituirea unor fluxuri de comunicatii intre autoritatile administratiei publice locale si cele centrale, care sa permita preluarea informatiilor specifice in Registrul national de evidenta a persoanelor.
Deci, da? Ati inteles? La mine e ceata. Ce?
Declaratie pe propria raspundere, inainte de casatorie
Legea modifica, printre altele, si prevederile referitoare la intocmirea actului de casatorie. Astfel, potrivit legii trimise la promulgare, ofiterul de stare civila va solicita viitorilor soti, in plus fata de documentele prevazute in prezent de legea nr. 119/1996 (declaratia de casatorie, actele de identitate, certificatele de nastere si certificatele medicale privind starea sanatatii), si o declaratie pe proprie raspundere ca nu cunosc niciun motiv de natura legala care sa impiedice incheierea casatoriei.
Legea de modificare a legii nr. 119/1996 armonizeaza legislatia in materia starii civile cu normele incidente reglementate in cuprinsul altor acte normative.
Totodata, legea reglementeaza conditiile tehnice necesare informatizarii starii civile, prin constituirea unor fluxuri de comunicatii intre autoritatile administratiei publice locale si cele centrale, care sa permita preluarea informatiilor specifice in Registrul national de evidenta a persoanelor.
Deci, da? Ati inteles? La mine e ceata. Ce?
depresie
E atât de greu să crezi în ceva. Când lumea e aşa cum este, când atâţia oameni suferă. De mii de ani omenirea trăieşte în suferinţă.
Unii mor de foame, alţii de sete, alţii de frig. Oameni mor din cauze din cele mai tâmpite. De la o muşcătură de ţânţar, de la o infectie, de la o gripă.
Toate astea, în afara mea, în afara vieţii mele comode, cu apa mea, cu mâncarea mea, cu aspirina mea.
Cu supravieţuirea mea.
În lumea mea, oamenii nu mor din cauzele astea. În lumea mea, oamenii mor de singurătate. În lumea mea, oamenii mor de epuizare, în birouri cu apă caldă şi rece, cu restaurante şi servici de livrare la domiciliu.
În lumea mea, oamenii mor singuri, uitaţi. Atâţia oameni mor singuri. Trăiesc singuri. Oameni pe care îi cunosc, oameni la care ţin, oameni care merită să fie iubiţi. Ataţia oameni trăiesc singuri, atâţia oameni mor singuri.
E atâta singurătate pe lume.
În lumea mea.
În lumea mea, oamenii nu mor de foame. În lumea mea oamenii se înfometează din frica de singurătate. Şi mor singuri. În lumea mea oamenii nu mor de sete. În lumea mea, oamenii beau otrăvuri ca să poată accepta singurătatea. Şi mor singuri.
În lumea mea, oamenii se găsesc unul pe celălalt, şi sunt fericiţi. În lumea mea fericirea e la fiecare colţ, e în celălalt.
În altă lume fericirea e un castron de orez, fericirea e o cană cu apă, fericirea e la fiecare colţ.
În lumea mea, fericirea e la fiecare pas, în lumea mea, fericirea există.
Eu nu sunt fericită.
Uneori, mă gândesc la lumea cealaltă, unde fericirea e o bucată de pâine, şi încerc să fiu ferictă pentru bucata mea de pâine. Dar nu pot. În lumea mea nu reulesc să găsesc speranţa. În lumea mea, fericirea e celălalt, care nu e lângă mine. În lumea mea, fericirea nu sunt eu. Nu înţeleg cum să găsesc fericirea. Fără celălalt.
În lumea mea, există oameni fericiţi pe jumătate, ca şi mine uneori.
În toată lumea există resemnare. În lume există suferinţă. În lume oamenii îndură. Ca şi mine. În lumea mea există droguri, există alcool, există litium. În lumea mea oamenii acceptă, fac compromisuri, îşi ucid sentimentele, încetează să spere, să viseze. În lume oamenii îndură.
Ce să cer? Puterea de a îndura? Resemnarea? Compromisul? Acceptarea?
Să îndrăznesc să visez? Să îndrăznesc să sper? Să îndrăznesc să cred?
În lumea mea oamenii mor de singurătate.
Oameni care fac totul aşa cum trebuie. Oameni care au dragoste în ei. Oameni care cred, şi îndură, şi sunt frumoşi, şi merită. Oamenii mor singuri.
În ce să cred? În ce să sper? La ce să visez?
În lumea mea există dragoste. Toată viaţa am crezut că nu şi pentru mine. Oare să îndrăznesc să cred? Oare am voie să sper?
Oare să incetez să mă revolt pentru lumea mea şi pentru lumea lor? Oare pot eu să aduc lumii ceva bun? Oare să cred că e de ajuns să dăruieşti şi să înduri să nu primeşti înnapoi nimic?
Între sacru şi profan, existenţa mea se zbate între dorinţă şi resemnare. Între pământ şi cer, fericirea mea unde este?
În lumea mea oamenii sunt fericiţi, în lumea mea, oamenii au speranţe. Trebuie să învăţ să trăiesc în această lume. Trebuie sa invat sa cred.
Unii mor de foame, alţii de sete, alţii de frig. Oameni mor din cauze din cele mai tâmpite. De la o muşcătură de ţânţar, de la o infectie, de la o gripă.
Toate astea, în afara mea, în afara vieţii mele comode, cu apa mea, cu mâncarea mea, cu aspirina mea.
Cu supravieţuirea mea.
În lumea mea, oamenii nu mor din cauzele astea. În lumea mea, oamenii mor de singurătate. În lumea mea, oamenii mor de epuizare, în birouri cu apă caldă şi rece, cu restaurante şi servici de livrare la domiciliu.
În lumea mea, oamenii mor singuri, uitaţi. Atâţia oameni mor singuri. Trăiesc singuri. Oameni pe care îi cunosc, oameni la care ţin, oameni care merită să fie iubiţi. Ataţia oameni trăiesc singuri, atâţia oameni mor singuri.
E atâta singurătate pe lume.
În lumea mea.
În lumea mea, oamenii nu mor de foame. În lumea mea oamenii se înfometează din frica de singurătate. Şi mor singuri. În lumea mea oamenii nu mor de sete. În lumea mea, oamenii beau otrăvuri ca să poată accepta singurătatea. Şi mor singuri.
În lumea mea, oamenii se găsesc unul pe celălalt, şi sunt fericiţi. În lumea mea fericirea e la fiecare colţ, e în celălalt.
În altă lume fericirea e un castron de orez, fericirea e o cană cu apă, fericirea e la fiecare colţ.
În lumea mea, fericirea e la fiecare pas, în lumea mea, fericirea există.
Eu nu sunt fericită.
Uneori, mă gândesc la lumea cealaltă, unde fericirea e o bucată de pâine, şi încerc să fiu ferictă pentru bucata mea de pâine. Dar nu pot. În lumea mea nu reulesc să găsesc speranţa. În lumea mea, fericirea e celălalt, care nu e lângă mine. În lumea mea, fericirea nu sunt eu. Nu înţeleg cum să găsesc fericirea. Fără celălalt.
În lumea mea, există oameni fericiţi pe jumătate, ca şi mine uneori.
În toată lumea există resemnare. În lume există suferinţă. În lume oamenii îndură. Ca şi mine. În lumea mea există droguri, există alcool, există litium. În lumea mea oamenii acceptă, fac compromisuri, îşi ucid sentimentele, încetează să spere, să viseze. În lume oamenii îndură.
Ce să cer? Puterea de a îndura? Resemnarea? Compromisul? Acceptarea?
Să îndrăznesc să visez? Să îndrăznesc să sper? Să îndrăznesc să cred?
În lumea mea oamenii mor de singurătate.
Oameni care fac totul aşa cum trebuie. Oameni care au dragoste în ei. Oameni care cred, şi îndură, şi sunt frumoşi, şi merită. Oamenii mor singuri.
În ce să cred? În ce să sper? La ce să visez?
În lumea mea există dragoste. Toată viaţa am crezut că nu şi pentru mine. Oare să îndrăznesc să cred? Oare am voie să sper?
Oare să incetez să mă revolt pentru lumea mea şi pentru lumea lor? Oare pot eu să aduc lumii ceva bun? Oare să cred că e de ajuns să dăruieşti şi să înduri să nu primeşti înnapoi nimic?
Între sacru şi profan, existenţa mea se zbate între dorinţă şi resemnare. Între pământ şi cer, fericirea mea unde este?
În lumea mea oamenii sunt fericiţi, în lumea mea, oamenii au speranţe. Trebuie să învăţ să trăiesc în această lume. Trebuie sa invat sa cred.
Thursday 4 June 2009
ghid practic: Cum sa-ti dai singur cu firma in cap
Ca orice român ramas în viaţă şi fără prea multe sechele dupa trecerea prin campanii publicitare ca "Zapp Online" şi "Zboară puiule, zboară", care încearcă parcă să ne convingă că virgulă copilul românesc este la limita cretinismului, mă şochez mai greu când văd genul acesta de imbecilităţi.
Totuşi, astăzi trebuie să adaug încă un nume pe lista companiilor care o dau grav cu mucii în fasole:
Editura Cartier.
Primesc recent un e-mail publicitar, compus cu ocazia zilei copilului. Citez:
Aşa se prezintă o ofertă de genul acesta? Într-o ţară în care Elena Băsescu, prima pipiţă a ţării, condidează pentru parlamentul european, într-o ţară în care copii de grădiniţă au celulare cu sonerii după manele, într-o ţară în care manualele de religie din şcoli învaţă copii că Dumnezeu te calcă cu maşina dacă nu faci frumos la biserică, într-o ţară în care părinţii îşi vând copii pentru organe, îi violează şi îi tratează după principiul "bătaia e ruptă din rai", aşa am ajuns să ne prezentăm cultura?
Cultura şi instituţiile culturale ajung să se complacă în imbecilizarea copiilor noştrii şi să cerşească să fie cumpăraţi. Editurile, sursele de cultură, ediucaţie şi frumos, ajung să se prostitueze ca cele mai josnice elemente. În loc să-şi asume rolul educativ, să explice părinţilor DE CE este bine şi chiar obligatoriu să dezvolţi în copilul tău setea de educaţie, de cultură, ce fac? Transmit un mesaj clar: Noi ştim că tu ai un copil idiot care înţelege cititul ca pe un chin şi că tu eşti un tâmpit şi nu eşti în stare să îi arăţi cât de minunat este, dar hai mă, bagă de aici o carte că poate, poate.
Eu, când eram copil, vânam cărţile ca pe aur, citeam cu orele, devastam bibliotecile. Bunică-mea, n-o fi fost ea a mai bună bunică din lume, dar numai pentru că mi-a trezit pofta de cărţi şi merită titlul acesta. Cele mai frumoase momente ale copilăriei mele au fost călătoriile în minunatele lumi ale basmelor şi cărţilor, inteligenţa mea creativă a avut loc şi mediu să se dezvolte prin ele. datorită lor am căpătat înţelegera unor lucruri care astăzi, copiilor imbecilizaţi de cartoon network le lipseşte, am putut să îmi dezvolt imaginaţia şi inteligenţa şi dragostea pentru frumos prin ele. Profunzimea unor sentimente şi trăiri din cărţi am căpătat-o.
Şi vine acum un imbecil de la o editură să mă anunţe pe mine că, pentru un copil, să îi dăruieşti o carte înseamnă o zi "stricată". Pai ştii ce îţi transmit eu, domnule Igor Mocanu de la Editura Cartier? Pune dracu mâna pe o carte! Şi lasă-te de PR. Şi să te rogi toată viaţa să poţi să percepi cu mintea ta îngustă ce înseamnă cu adevărat pentru un copil, o CARTE.
Totuşi, astăzi trebuie să adaug încă un nume pe lista companiilor care o dau grav cu mucii în fasole:
Editura Cartier.
Primesc recent un e-mail publicitar, compus cu ocazia zilei copilului. Citez:
de 1 iunie,
poate n-ar trebui sa le stricam ziua cu o carte,
dar daca-i musai, s-ar putea ca noutatile hot de la CARTIER sa le trezeasca interesul :)
Aşa se prezintă o ofertă de genul acesta? Într-o ţară în care Elena Băsescu, prima pipiţă a ţării, condidează pentru parlamentul european, într-o ţară în care copii de grădiniţă au celulare cu sonerii după manele, într-o ţară în care manualele de religie din şcoli învaţă copii că Dumnezeu te calcă cu maşina dacă nu faci frumos la biserică, într-o ţară în care părinţii îşi vând copii pentru organe, îi violează şi îi tratează după principiul "bătaia e ruptă din rai", aşa am ajuns să ne prezentăm cultura?
Cultura şi instituţiile culturale ajung să se complacă în imbecilizarea copiilor noştrii şi să cerşească să fie cumpăraţi. Editurile, sursele de cultură, ediucaţie şi frumos, ajung să se prostitueze ca cele mai josnice elemente. În loc să-şi asume rolul educativ, să explice părinţilor DE CE este bine şi chiar obligatoriu să dezvolţi în copilul tău setea de educaţie, de cultură, ce fac? Transmit un mesaj clar: Noi ştim că tu ai un copil idiot care înţelege cititul ca pe un chin şi că tu eşti un tâmpit şi nu eşti în stare să îi arăţi cât de minunat este, dar hai mă, bagă de aici o carte că poate, poate.
Eu, când eram copil, vânam cărţile ca pe aur, citeam cu orele, devastam bibliotecile. Bunică-mea, n-o fi fost ea a mai bună bunică din lume, dar numai pentru că mi-a trezit pofta de cărţi şi merită titlul acesta. Cele mai frumoase momente ale copilăriei mele au fost călătoriile în minunatele lumi ale basmelor şi cărţilor, inteligenţa mea creativă a avut loc şi mediu să se dezvolte prin ele. datorită lor am căpătat înţelegera unor lucruri care astăzi, copiilor imbecilizaţi de cartoon network le lipseşte, am putut să îmi dezvolt imaginaţia şi inteligenţa şi dragostea pentru frumos prin ele. Profunzimea unor sentimente şi trăiri din cărţi am căpătat-o.
Şi vine acum un imbecil de la o editură să mă anunţe pe mine că, pentru un copil, să îi dăruieşti o carte înseamnă o zi "stricată". Pai ştii ce îţi transmit eu, domnule Igor Mocanu de la Editura Cartier? Pune dracu mâna pe o carte! Şi lasă-te de PR. Şi să te rogi toată viaţa să poţi să percepi cu mintea ta îngustă ce înseamnă cu adevărat pentru un copil, o CARTE.
Wednesday 3 June 2009
cartea
Viaţa mea e ca o carte. O carte pe care n-am ştiut să o scriu. Căreia nu îi cunoşteam finalul şi nu ştiam de unde s-o încep. Şi am aşteptat să vină cineva cu talent să o scrie în locul meu. Şi când am cunoscut în final pe cineva cu talent am înţeles că nu aveam de fapt nevoie decât de puţină inspiraţie. Şi acum, când am descoperit finalul pe care mi-l doream, voi scrie în fiecare zi câte o pagină din ea. Nu ştiu cum se va desfăşura povestea dar nu am nevoie decât să ştiu cum îmi doresc să se termine.
Monday 1 June 2009
clasic in viata
Ce placere mai mare decat sa iti citesti manuscrisele si sa simti nevoia sa te citezi pe tine insuti.
"Uneori, felul in care oamenii renunta la responsabilitate atunci cand situatia ii depaseste nu duce decat la dezastre. Asteptand o mana divina care sa ii scoata din rahat, oamenii se afunda din ce in ce mai tare odata cu trecerea timpului, ajungand uneori afundati atat de adanc incat nici o mana nu i-ar mai putea scoate. Si avand in vedere ca providenta, divinul sau norocul nu sunt garantate nimanui ba mai sunt si foarte rare, oamenii se complac, traiesc si mor afundati in rahat, pierd lucruri la care tin cel mai mult. Si asta doar pentru ca se declara neputinciosi - sau chiar sunt neputinciosi - in fata unei situatii care ii depaseste."
De fapt, asta e un paragraf care va fi modificat in foarte mare parte. Il pun aici pentru ca nu vreau sa fie pierduta forma pe care o are acum.
Ce frumos e sa te surprinzi pe tine insuti.
"Uneori, felul in care oamenii renunta la responsabilitate atunci cand situatia ii depaseste nu duce decat la dezastre. Asteptand o mana divina care sa ii scoata din rahat, oamenii se afunda din ce in ce mai tare odata cu trecerea timpului, ajungand uneori afundati atat de adanc incat nici o mana nu i-ar mai putea scoate. Si avand in vedere ca providenta, divinul sau norocul nu sunt garantate nimanui ba mai sunt si foarte rare, oamenii se complac, traiesc si mor afundati in rahat, pierd lucruri la care tin cel mai mult. Si asta doar pentru ca se declara neputinciosi - sau chiar sunt neputinciosi - in fata unei situatii care ii depaseste."
De fapt, asta e un paragraf care va fi modificat in foarte mare parte. Il pun aici pentru ca nu vreau sa fie pierduta forma pe care o are acum.
Ce frumos e sa te surprinzi pe tine insuti.
mda...
Am primit pe mail invitatia sa semnez o petitie:
Noi spunem NU abuzului de minori.
Exista oameni care sa spuna DA la treaba asta?
Mi se pare tarziu, foarte tarziu si stupid, foarte stupid, un rahat online cu care sa dai o bifa ca sa te simti cu constiinta impacata. asta am mai spus-o. Si de fiecare data am spus-o. De fiecare data cand mi se cerea sa semnez petitii cretine despre politia animalelor sau cine stie ce bazaconii. Le-am spus: am sa semnez, are sa-mi pese, atunci cand nu vor mai exista copii maltratati de propria familie. Ce pacat ca unora nu le pasa decat atunci cand i se pune o funda rosie gandului de dreptate.
Noi spunem NU abuzului de minori.
Exista oameni care sa spuna DA la treaba asta?
Mi se pare tarziu, foarte tarziu si stupid, foarte stupid, un rahat online cu care sa dai o bifa ca sa te simti cu constiinta impacata. asta am mai spus-o. Si de fiecare data am spus-o. De fiecare data cand mi se cerea sa semnez petitii cretine despre politia animalelor sau cine stie ce bazaconii. Le-am spus: am sa semnez, are sa-mi pese, atunci cand nu vor mai exista copii maltratati de propria familie. Ce pacat ca unora nu le pasa decat atunci cand i se pune o funda rosie gandului de dreptate.
Subscribe to:
Posts (Atom)
