Si daca

De cand ma stiu, eu nu am fost normala. Am avut mereu sentimentul ca nu apartin acestei lumi. Ca ceea ce fac eu, e gresit. ca oamenii normali nu se comporta ca mine. Mi s-a spus mereu ce este normal sa faci. insa eu m-am incapatanat mereu sa fiu eu insami. M-am resemnat destul de repede cu faptul ca nu pot fi la inaltimea asteptarilor societatii din care faceam parte. Ca nu apartin.

Mi s-a spus ceea ce trebuie sa fac. Mi s-a spus cum trebuie sa fiu. Iar intre randurile acestor spuse mi s-a "spus" ca nu pot. Nu mi s-a dat niciodata cu adevarat ocazia de a face ceva fara sa mi se "spuna" ca voi esua. Si am facut-o. Am esuat. Mi s-au pus in brate uneori probleme pe care am fost lasata singura sa le rezolv. Si am esuat.

Si am crezut.

I-am crezut ca voi esua. Candva, mai tarziu, am aflat ca trebuie sa esuezi. Si apoi sa incerci din nou. Sa cazi, sa te ridici si sa pornesti inainte, nu inapoi. Dar asta a fost mai tarziu. Candva cand eu credeam ca trebuie sa renunti, sa te resemnezi, ca oamenii normali nu o fac insa eu nu sunt unul din oamenii normali. Eu sunt parte din cei care nu pot.

Si am crezut.

Si acum cred ceea ce mi s-a "spus". Atunci, demult. Desi m-am incapatanat uneori si am reusit. Apoi mi s-a "spus" ca de fapt, reusitele mele nu sunt decat o iluzie, ca de fapt ceea ce am facut e lipsit de valoare.

Si am crezut.

Ma feresc sa incerc, sa risc sa esuez, pentru ca nu cred cu adevarat ca fac parte din cei care pot. Desi, uneori, planuiesc sa incerc. Si visez ca esuez, apoi am puterea sa ma ridic si sa pornesc inainte. Si ca esuez din nou. Si ca ma ridic, si ca pornesc inainte. Insa nici macar n-am curajul sa visez ca reusesc candva. visez doar ca ma ridic si pornesc inainte.

Exista unele momente in care am impresia ca nu m-am nascut defecta. Ca m-am nascut normala, ca restul oamenilor. Ca m-au stricat pe parcurs. Ca nu e normal sa trebuiasca sa te lupti de cand te nasti cu cei din jur. Ca nu e normal sa fii singur. Ca e ok sa fii ajutat de cineva. Ca e normal, ca sunt normala. Ca nu trebuie sa te simti vinovat atunci cand cineva incearca sa te ajute, ca nu trebuie sa ii dispretuiesti pe cei ce au nevoie de ajutor si, singuri, esueaza. Ca pur si simplu oamenii nu pot face totul singuri. Poate ca nu e normal sa incerc sa fac totul de una singura, poate nu trebuie sa ma simt vinovata ca nu pot.

Si daca e adevarat? Atunci... cat am pierdut! Cat am pierdut... si cat as putea sa am. Cat as putea... in scurtul timp care mi-a mai ramas, sa recuperez din mine? Cat as putea sa repar? Si cum? Sunt singura. Si daca e adevarat, atunci am nevoie sa nu mai fiu. Am nevoie de putin ajutor. Sau mai mult. Daca e adevarat, atunci e ok sa ai nevoie de ajutor si sa nu fii singur. Si nu stiu unde sa caut, nu stiu ce trebuie sa fac. Si daca e adevarat, atunci poate ca nu reusesc singura sa gasesc. Am perfectat arta de a fi singur. Am perfectat arta de a ma teme de ceilalti, de a ma lupta cu ei. Cum pizda ma-sii ma repar, la dracu? Sau, macar, cum fac sa nu mai cred ca pot? Cum fac sa ma resemnez ca ceea ce am devenit sunt eu cu adevarat si ca nu exista nimic mai mult? Cine sunt eu cu adevarat?