Mi s-a adus acum ceva vreme (scurtă) că cică a murit Mădălina Manole.
- Cine?
- Mădălina Manole.
- A?
- Aia de canta "Fată dragă nu fi tristă" când erai tu în şcoala primară.
- A, şi?
- Şi nimic, s-a sinucis.
- A. Atât?
- Da.
- Nah bine. Să fie sănătoasă.
Cam atât a durat şi în următoarele 3 secunde şi uitasem. Dar n-a durat mult minunata uitare. Pentru că mai deschid televizorul accidenta şi mă loveşte câte o ştire pe nepregătite. Aşa am aflat eu mai multe amănunte despre sinuciderea respectivei decât aveam chef să aflu. Am afla că încă mai cânta, că cică lucra la un album. LOL
Am aflat că, deşi nu avea niciun succes, ceea ce nu e de mirare pentru că deşi avea o voce faină, nu era nici pe departe o cântăreaţă de excepţie, continua să aibă ambiţii de a îşi scoate faima de la naftalină şi a o purta ca nou.
Am aflat şi că se chinuia de nuş câtă vree să tragă un plod pentru că evident nu aflase că există adopţii sau voia un copil care să îi moştenească geniul, deşi... dar să nu mă repet, şi tocma ce îl făcuse.
Şi că după o zi obişnuită, în pragul aniversării de... cât făcea? 50 sau asa ceva de ani, s-a sculat din patuţul conjugal, s-a dus pâş pâş în bucatrie şi a băut juma de kil de otravă.
R U fucking me? Really?
Chiar crede cineva tâmpenia asta? Nu ştiu eu cine ştie câtă psihologie dar ăsta nu e profilul unui sinucigaş. Ambiţioşii nu se sinucid. Ăia merg înainte dupa sute şi mii de eşecuri. Îşi iau energie şi hrană din fiecare lucruşor care merge ok. Plus copilul. Un succes ca ăsta ar fi energizat-o pe o perioadă îndelungată, başca fiecare zi în care te scalzi în ochii lui şi râde la tine de se îmseninează toată viaţa ta plus a vecinilor. Şi frate, lucra la un album. Era gata, să se lanseze, să chestii. Nu te sinucizi în momente din astea.
Plus. JUma de kil de otravă de şobolani? JUMA DE KIL? Adică două pahare mari de lichid din ăla cu gust oribil care îţi arde gura şi după prima înghiţitură ai nişte durei de stomac de te tăvăleşti urlând şi eşti prea preocupat să îţi verşi maţele de greaţă ca să mai apuci să mai bei? R U shitting me?
N-o cunosc pe tanti asta, nu ştiu ce o fi fost în capul ei, dar e puţin posibil să fi fost debilă mental. E şi mai improbabil să fi scris pe telefon mesajul de adio. Pe ăla îl scrii pe foaie. Cu mâna. E o chestie psihologică. Cel mult pe calculator. Pe telefon e mult prea meschin ca să fie plauzibil, mult prea mic pentru acest om şi acest gest. Şi, serios, "vă pupic"? De la cineva atât de încărcat emoţional? Trebuie să fi complet aiurea să crezi că cineva care are curajul de a privi moartea în faţă (şi e nevoie de curaj cu nemiluita) nu va dori să transmită grandoarea acestui sentiment. orice sentiment ar fi. Chiar calm. Chiar seninătate. Asigurat e unul puternic. Pe care simţi nevoia să îl transmiţi, să îl comunic, să îl laşi în urmă.
Nu, tată. Eu zic că şansele de a fi părăsit pământul cu puţin ajutor exterior sunt pe la 95 la sută. Dacă astea sunt datele problemei şi madam Manole s-a sinucis, eu mă rad în cap şi mă fac popă. Însă pariez pe cartea drepturilor de autor pentru un album de muzică nici strălucită nici proastă, care o să aibă un succes, altfel de neînchipuit, după sinuciderea protagonistei.
Sau am văzut prea multe filme americane?
Mamă ce post de căcat! Who the fuck cares...
Tuesday, 20 July 2010
Friday, 9 July 2010
Nunta de cauciuc
Pentru prima oara în viaţă (mă rog, de când am trecut de pubertate) am participat la o nuntă. Din fericire am evitat bairamul de după şi participarea la trocul mai mult sau mai puţin tacit de banicare se face cu acestă ocazie. Însă am participat, mă rog, audiat, la ceremonia propriu-zisă.
Primul impact a fost cu baloanele şi fundele din boscheţi, plastic 100%. M-a apucat o stare de panică din primul moment pentru că prevedeam urmările şi perspectiva nu mă încânta deosebit, Totuşi, ca femeie, sunt un animal curios şi politicos, aşa că am rămas cu stoicism până la capăt.
Mireasa arăta ca orice mireasă românească, voaluri, rochiţa bufantă de prinţesă şi machiajul înfiorător de păpuşă barbie, machiajul acela clasic folosit şi la manechinele româneşti care dă impresia unei păpuşi barbie contrafăcute, mult prea colorată, pudrată, cu aspect anormal, bărbie pătrăţită şi aspect de cauciuc. Buclele clasice predominau frezele tuturor participantelor, evident.
Ceea ce nu ştiam şi am aflat abia atunci a fost obiceiul miresei de a se poza în lenjerie înainte de a se îmbrăca cu rochia. Şi ca să nu îi dezamăgesc pe cei care categorisesc asta drept "obsesiile tale" mi s-au parut deranjanţi ciorapii cu chilot. Da, ca obsesie proprie, consider că în momentele astea e musai ciorapi cu jartieră.
Apariţia mirelui a declanşat prima parte din bâlci. Alai cu muzicanţi, ăia pe care îi vezi doar la nunţi şi înmormântări (aceeaşi) cerutul stupid şi inutil, teatrul cu strigături (foarte amuzantă strigătura ăn care strigătorul îi ura miresei să i-o fută pe mă-sa, nu chiar cu cuvintele astea, dar destul de clar mesajul).
A doua parte din bîlci, turul oraşului cu alaiul de maşini cu claxoane, pentru a se asigura nuntaşii că sunt înjuraţi de o parte cât mai mare a cetăţenilor.
Apoi cununia civilă. Iar alai, bine organizat, cu locurile fiecăruia bine stabilite în ordine importanţei în moment. La loc de cinste poyacii şi filmătorii cu tricourile de firmă cu nume ridicol de cartier/sat de vaişamărişti. Aş prefera să nu pozeze/filmeze nimeni un eveniment dacă apar în costumaţia total lipsită de respect faţă de eveniment. Dar cică aşa e în tenis, şi eu iar am psihoze personale.
Parte aceasta a fost, de fapt, ce amai decentă din puntul de vedere al oficialului, discursului si cadrului. Asta în grupul restrâns al celor implicaţi direct şi al celor interesaţi, pentru că restul erau ocupaţi să bârfească evenimentul în timp ce se desfăşura.
Apoi a urmat ceea ce aş denumi hailaitu penibilului zilei: ceremonia religioasă. S-a desfăşurat în ritul ortodox decii ceea ce se putea întâmpla mai rău s-a întâmplat. Lăsând la o parte pozaci şi filmăreţii care aproape că se băgau în altar ca să prindă imaginea din unghi favorabil, ceremonia a fost de un kitsch care numai într-o biserică ortodoxp de orăşel mic, cu popă ortodox cu frustrări şi psihoze care le întrec pe ale mele şi 0 bun simţ, politeţe şi prezenţă de moment.
Avea inside info dinainte cum că mireasa îşi dorea un alt popă, unul mai puţin frustrat însă nu a reuşit să îl obţină pentru că frustratul era un fel de şef de biserică şio a insistat să ceremonieze în persoană, aceeaşi persoană pe care nu şi-ar fi dorit-o nimeni acolo, eternul motiv al frustrării preoţeşti.
Din discurs am rămas cu câteva momente:
- popa se răsteşte la miri pentru că există cupluri gay care vor să se căsătorească şi face puţină campanie contra homosexualilor
- popa subliniază rolul unic al sexului în scopul reproducerii, înfierând sexul ca instinct animalic pentră ce, evident, pentru preoţii ortodocsi instincul animalic ţi reproducerea nu au nimic în comun
- popa se răsteşte la miri pentru a le sublinia faptul că impresia lor cum că ar fi fericiţi este una falsă şi a le sugera că înainte de fericire ar trebui să crape puţin
- popa face o alegorie între miri şi ceva împăraţi - nu am reuşit să aflu legătura dar cred că e ceva cu nişte împăraşţie evrei care se îmnulţiseră prin orice mijloce, inclusiv, incest, viol, sex cu sclavele şi alte delicii cu care ne tratează biblia - ţi le trânteşte nişte coroane de pleu penibile în cap celor două victime de care se râde mai mult sau mai puţin pe faţă, inclusiv victimele râd, iar copii de trenă se hlizesc uitându-se pe rând la fierătaniile kitchoase şi la participanţii de pe margine
- se citeşte slujba la care rezist eroic să nu adorm, se plimbă mirii, se pupă icoanele şi alte surse de virusuri şi bacterii şi se iese.
Rezist eroic să nu adorm, să nu îmi manifest vilent enervarea, să nu ies înainte de moment şi să nu bat jigodia cu pretenţii de părinte spiritual.
După care se fac obişnuitele poze cu maimuţa în boschet, pe pereţi, "la pomul ăla", pe motocicletă, cu naşii, cu domişoarele, cu băieţii, cu mama, cu vărul de la Piteşti, cu fetele (adică noi), cu tipul beat în roşu pe care nu îl cunoaşte nimeni, cu copii de trenă, cu câinele comunitar şi în general cu cine se nimereşte în zonă.
Îmi aprind o ţigare, zic mersi că s-a terminat. Dăinuie senzaţia de cauciuc, de fals, de pleu, de artificial. Dăinuie când mă gândesc la ce manifestări se supun doi oameni între care a fost iubire şi nu mai e de ajuns ce a rămas, şi care simt că e nevoie de ceva care să îi ţină împreună. o hârtie, un gest, orice. Ceva care să le certifice că nu stau degeaba cu omul de lângă ei, că nu fac degeaba plodul pe care îl vor face.
De ce nu e dragostea de ajuns? De ce e nevoie de cauciuc, de silicon, de troc, de pliculeţe, de restaurant, biserică şi de un certificat?
Primul impact a fost cu baloanele şi fundele din boscheţi, plastic 100%. M-a apucat o stare de panică din primul moment pentru că prevedeam urmările şi perspectiva nu mă încânta deosebit, Totuşi, ca femeie, sunt un animal curios şi politicos, aşa că am rămas cu stoicism până la capăt.
Mireasa arăta ca orice mireasă românească, voaluri, rochiţa bufantă de prinţesă şi machiajul înfiorător de păpuşă barbie, machiajul acela clasic folosit şi la manechinele româneşti care dă impresia unei păpuşi barbie contrafăcute, mult prea colorată, pudrată, cu aspect anormal, bărbie pătrăţită şi aspect de cauciuc. Buclele clasice predominau frezele tuturor participantelor, evident.
Ceea ce nu ştiam şi am aflat abia atunci a fost obiceiul miresei de a se poza în lenjerie înainte de a se îmbrăca cu rochia. Şi ca să nu îi dezamăgesc pe cei care categorisesc asta drept "obsesiile tale" mi s-au parut deranjanţi ciorapii cu chilot. Da, ca obsesie proprie, consider că în momentele astea e musai ciorapi cu jartieră.
Apariţia mirelui a declanşat prima parte din bâlci. Alai cu muzicanţi, ăia pe care îi vezi doar la nunţi şi înmormântări (aceeaşi) cerutul stupid şi inutil, teatrul cu strigături (foarte amuzantă strigătura ăn care strigătorul îi ura miresei să i-o fută pe mă-sa, nu chiar cu cuvintele astea, dar destul de clar mesajul).
A doua parte din bîlci, turul oraşului cu alaiul de maşini cu claxoane, pentru a se asigura nuntaşii că sunt înjuraţi de o parte cât mai mare a cetăţenilor.
Apoi cununia civilă. Iar alai, bine organizat, cu locurile fiecăruia bine stabilite în ordine importanţei în moment. La loc de cinste poyacii şi filmătorii cu tricourile de firmă cu nume ridicol de cartier/sat de vaişamărişti. Aş prefera să nu pozeze/filmeze nimeni un eveniment dacă apar în costumaţia total lipsită de respect faţă de eveniment. Dar cică aşa e în tenis, şi eu iar am psihoze personale.
Parte aceasta a fost, de fapt, ce amai decentă din puntul de vedere al oficialului, discursului si cadrului. Asta în grupul restrâns al celor implicaţi direct şi al celor interesaţi, pentru că restul erau ocupaţi să bârfească evenimentul în timp ce se desfăşura.
Apoi a urmat ceea ce aş denumi hailaitu penibilului zilei: ceremonia religioasă. S-a desfăşurat în ritul ortodox decii ceea ce se putea întâmpla mai rău s-a întâmplat. Lăsând la o parte pozaci şi filmăreţii care aproape că se băgau în altar ca să prindă imaginea din unghi favorabil, ceremonia a fost de un kitsch care numai într-o biserică ortodoxp de orăşel mic, cu popă ortodox cu frustrări şi psihoze care le întrec pe ale mele şi 0 bun simţ, politeţe şi prezenţă de moment.
Avea inside info dinainte cum că mireasa îşi dorea un alt popă, unul mai puţin frustrat însă nu a reuşit să îl obţină pentru că frustratul era un fel de şef de biserică şio a insistat să ceremonieze în persoană, aceeaşi persoană pe care nu şi-ar fi dorit-o nimeni acolo, eternul motiv al frustrării preoţeşti.
Din discurs am rămas cu câteva momente:
- popa se răsteşte la miri pentru că există cupluri gay care vor să se căsătorească şi face puţină campanie contra homosexualilor
- popa subliniază rolul unic al sexului în scopul reproducerii, înfierând sexul ca instinct animalic pentră ce, evident, pentru preoţii ortodocsi instincul animalic ţi reproducerea nu au nimic în comun
- popa se răsteşte la miri pentru a le sublinia faptul că impresia lor cum că ar fi fericiţi este una falsă şi a le sugera că înainte de fericire ar trebui să crape puţin
- popa face o alegorie între miri şi ceva împăraţi - nu am reuşit să aflu legătura dar cred că e ceva cu nişte împăraşţie evrei care se îmnulţiseră prin orice mijloce, inclusiv, incest, viol, sex cu sclavele şi alte delicii cu care ne tratează biblia - ţi le trânteşte nişte coroane de pleu penibile în cap celor două victime de care se râde mai mult sau mai puţin pe faţă, inclusiv victimele râd, iar copii de trenă se hlizesc uitându-se pe rând la fierătaniile kitchoase şi la participanţii de pe margine
- se citeşte slujba la care rezist eroic să nu adorm, se plimbă mirii, se pupă icoanele şi alte surse de virusuri şi bacterii şi se iese.
Rezist eroic să nu adorm, să nu îmi manifest vilent enervarea, să nu ies înainte de moment şi să nu bat jigodia cu pretenţii de părinte spiritual.
După care se fac obişnuitele poze cu maimuţa în boschet, pe pereţi, "la pomul ăla", pe motocicletă, cu naşii, cu domişoarele, cu băieţii, cu mama, cu vărul de la Piteşti, cu fetele (adică noi), cu tipul beat în roşu pe care nu îl cunoaşte nimeni, cu copii de trenă, cu câinele comunitar şi în general cu cine se nimereşte în zonă.
Îmi aprind o ţigare, zic mersi că s-a terminat. Dăinuie senzaţia de cauciuc, de fals, de pleu, de artificial. Dăinuie când mă gândesc la ce manifestări se supun doi oameni între care a fost iubire şi nu mai e de ajuns ce a rămas, şi care simt că e nevoie de ceva care să îi ţină împreună. o hârtie, un gest, orice. Ceva care să le certifice că nu stau degeaba cu omul de lângă ei, că nu fac degeaba plodul pe care îl vor face.
De ce nu e dragostea de ajuns? De ce e nevoie de cauciuc, de silicon, de troc, de pliculeţe, de restaurant, biserică şi de un certificat?
Subscribe to:
Posts (Atom)
