Am primit pe mail următorul articol. Nu e cazul să îl citiţi pe tot, mare parte se tot repetă în stilul jurnalistic de umplutură.
Maşina scumpă a săracului
de Lucian Mandruta,  Dilema Veche
Pînă acum o săptămînă credeam că România  devine o ţară bogată. N-aveam alte indicii decît acela că seara,  după ora 8, nu mai poţi găsi un loc de parcare în cartiere, în nici  un oraş cu mai mult de o sută de mii de locuitori. Maşini multe,  maşini scumpe: deci, probabil că sîntem pe drumul cel bun, nu?
De fapt, nu. Maşinile noastre cele noi spun exact  contrariul. Şi anume, că aparţinem de fapt unui grup sărac, dar  decis să nu pară aşa.
Ipoteza e verificată de mai mulţi autori  (Kerwin Kofi Charles and Erik Hurst, University of Chicago, Nikolai  Roussanov, University of
Pennsylvania) ai unui studiu făcut în  America, pe cîteva grupuri sociale, în mod semnificativ mai puţin  avute decît media: negrii şi hispanicii. În ambele cazuri au  observat acelaşi lucru: cheltuielile pentru maşini, haine şi  bijuterii ale celor fără multe mijloace sînt cu pînă la 25% mai mari  decît ale populaţiei majoritare. Cum venitul nu e ca elasticul,  banii ăştia trebuie să vină de undeva: studiul arată că sînt tăiate  cheltuieli pentru educaţie, amenajări interioare şi distracţie (alta  decît liniuţele cu maşina cea nouă!). Practic, investiţiile sînt  preferate în măsura în care sînt vizibile. Nu se vede ce-ai citit  (mă rog, nu cînd taci), însă se vede ce porţi la mînă. Iei ceasul,  nu enciclopedia.
De ce fac însă oamenii aşa ceva, de ce se  poartă atît de iraţional, tăind tocmai cheltuielile care ar trebui  să-i facă mai deştepţi, mai relaxaţi şi deci mai competitivi? De ce  să arunci banii pe geamul larg deschis al vanităţii? De ce să devii  sclavul consumului ostentativ, la fel de adictiv ca şi cocaina,  odată ce şalul Ferragamo, odată cumpărat, va cere, la infinit, altul  nou, odată cu fiecare sezon?
Simplu - spun autorii studiului: ca  să pretinzi că nu eşti sărac.
Consumul la vedere nu are rolul de  a demonstra că eşti avut: el, de fapt, e macaraua care te ridică din  groapa cu amărîţi. Sau cel puţin aşa îţi închipui tu.
Ce e  interesant e că bogăţia veritabilă nu aduce mai mult consum  ostentativ, ci mai puţin. Oamenii din comunităţi care devin mai  prospere încep să dedice o parte mai mică din venituri maşinilor şi  hainelor care îşi strigă preţul în public. Studiul dă şi cifre:  10.000 de dolari creştere pe an a venitului duce la o scădere cu 13%  a consumului ostentativ. Bogăţia te relaxează: de fapt, nu mai e  nevoie să te prefaci că ai bani în cont. Chiar sînt acolo. Nu mai  trebuie să faci reclamă mincinoasă.
Revenind la România, e  clar că sîntem acum, într-un fel, hispanicii Europei. Mai săraci,  însă foarte dornici să uităm chestia asta şi mai ales îngrozitor de  disperaţi să părem bogaţi. Patologia naţională include maşina lui  Becali, dar şi covoarele de Merţane şi Bemveuri aşternute în fiecare  week-end în faţa hotelurilor de la mare. Nu vă gîndiţi că toate au  plecat din parcări înverzite, din faţa vilelor de
milioane: cele  mai multe vin din faţa apartamentelor de bloc, în care e nevoie de  mult de o zugrăveală şi-o cadă nouă. Nu vor veni pentru că  proprietarul a ochit deja un set nou de jenţi de curse, care orbesc  şi pilotul, în avionul care trece peste DN1.
Bogaţii noştri  veritabili au şi ei partea lor de vină în cursa înarmărilor, însă  trebuie şi ei înţeleşi: nu pot să se simtă mai jos în faţa  partenerilor şi clienţilor din alte zări. Banii noi trebuie cumva să  se dea mari în faţa celor vechi. Jet, valet şi costum de zece mii de  euro, asta e mai degrabă o armură decît un semn de sofisticare.
Te aperi de dispreţul pe care îl bănuieşti la neamţul pe care îl  cheamă cu von sau francezul acela, cu moşie în Loara, vecini de  hotel în Fiji .
De la bogaţii ăştia, care hipnotizează  jumătate de ţară la televizor, porneşte în jos presiunea de a  cumpăra şi a arăta. Credeam pînă de curînd că asta e bine pentru  economie, pentru că pune în mişcare banii şi ne stimulează să muncim  mai mult. Însă muncim pentru lucrurile
greşite: maşina de 40 de  mii face acelaşi lucru ca şi cea de 10, însă trimite peste graniţă  30 de mii, care nu vor produce niciodată nimic pentru noi. Arătînd  că sîntem bogaţi, nu facem decît să sărăcim, ca oameni şi ca  (scuzaţi cuvîntul demodat!) naţiune.
Tocmai de aceea, primul  semn de normalitate va fi acela în care vînzările de lucruri scumpe,  de ţinut pe tine sau afară, vor scădea.
Cînd vom începe să punem  banii înăuntru, în casă sau în cap. Cînd maşina va redeveni un  mijloc de transport, iar succesul în viaţă - o ţintă fără eticheta  de preţ pe ea. Într-o ţară normală, la un Louis Vuitton trebuie să  se vîndă un milion de genţi de la Zara.
Nu invers, cum am  vrea noi, încă.
De ce e idiot Lucian Mandruţă? Pentru că până acum o săptămână el credea că maşinile scumpe şi ţopismul ostentativ e ceva pozitiv.  Indiferent când a fost săptămâna aia. Pentru că o ţară întreagă ştie ca paparudele celulizate ultimu' megapixel şi cu decapotabilă sunt rupţi în fund şi mănâncă din tomberoane, cu mult timp înainte ca Gigi Becali să-şi fi cumpărat atenţia publică aruncând cu euroii în ochii poporului. Numai Lucian Mândruţă a avut o revelaţie. Târzie.
Şi nu, nu e nevoie sa conştientizezi pe cineva de treaba asta, indiferent când o faci, pentru că cei care ştiu deja s-au prins de mult, iar cei care nu ştiu şi baga botu' la becalisme îşi merită soarta.  Sic!
Friday, 12 September 2008
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
 
 
No comments:
Post a Comment