Dragoste din culpă

M-am îndrăgostit din cauza sentimentului de vinovăţie. Din cauza fricii.

Prima oara când am simtit ceva pentru un bărbat (cam mult spus pentru un adolescent, dar totusi generalizez) a fost admiratia cea mai sincera pentru frumuseţea lui, de altfel deosebită. Imediat a intervenit o dorinţă nebună de a poseda obiectul frumos care mi se prezenta. Aşa că, la prima ocazie, am pus mâna şi l-am luat. Din lipsă de prea multă experienţă, am etichetat acest lucru drept dragoste. Mai târziu, când aveam să părăsesc oraşul, n-am simţit nimic şi atunci mi s-a făcut frică. Frică pentru sentimentul pe care îl iubeam, aşa că atunci am inventat pe loc dorul. Nu, nu mi s-a făcut dor. Am făcut eu să mi se facă. Ca un autist, care îşi controlează reacţiile pentru a da impresia unor sentimente. (e o poveste cu un autist, dar asta pentru altă dată)

A doua oară când am simţit ceva pentru un bărbat, a fost încântarea că sunt iubită. Mă rog, nu ştiu cât de iubită am fost, dar mi se dădea al naibii de multă atenţie. M-am îndrăgostit de sentimentul adorării pe care l-am atribuit, prin asociere, bărbatului în cauză.

M-am mai îndrăgostit o dată pentru că aşa mi-a spus el. Descrisesem niste sentimente idioate de impulsuri posesive iar el, probabil convins, în naivitatea sa, m-a asigurat că îl iubesc. Ideea m-a încântat foarte tare, aşa că am îmbrăţişat-o. Am continuat să îl iubesc din teama de a nu mă putea acuza mai târziu că sunt incapabilă de iubire.

Am mai iubit o dată din greşeală. Nu mi s-a mai oferit nimic, nici nu mi s-a cerut, am continuat să iubesc pentru că îmi plăcea să cred ca am vocaţia martiriului.

Mă mai îndrăgostesc şi acum, din singurătate. Şi pentru că îmi plac iubirile imposibile. Îmi dau senzaţia că sunt capabilă de sacrificiu. Şi ce e mai înălţător decât să sacrifici cel mai romanţat sentiment din toate timpurile.

Adevarul e că sunt prea cinică şi egoistă. Şi port această vină a incapacităţii mele de a iubi. O vină pe care o tratez cu dragoste. Cu sentimente pe care raţiunea mi le infirmă. Mi-e teamă că dragostea nu există, şi o inventez pentru că ştiu că n-aş găsi-o dacă aş căuta. În definitiv, cât de puternică poate fi o femeie ca să conştientizeze în fiecare clipă că lumea din jur e plină de iluzii pe care nu şi le poate permite din cauză că este raţională şi cinică?

Mă îndrăgostesc din culpă, pentru ca atunci când mi se va cere socoteală să pot să spun şi eu că am simţit. Eh, în definitiv, cine vreodată îmi va putea cere socoteală? Eu? Pfff! la naiba cu mine! Cine mă cred?


În spatele meu, Anghel zâmbeşte amar. Mă anunţă maliţios că torn la ziduri de apărare împotriva unor sentimente reale, pe care nu le pot duce fără să înnebunesc. Că simt prea mult, nu prea puţin. E amuzant. Acum nu simt nimic. Mă întreb care din noi are dreptate.