Wings

M-am trezit în dimineaţa aceea cu o durere seacă în gât şi în oase. M-am uitat în oglindă şi m-am speriat de mine. Ochii erau înconjuraţi de cearcăne galbene. Am dat să strig, dar vocea îmi era dureroasă şi răguşită. Tot corpul mă durea.

A doua zi a fost şi mai rău şi, în zilele ce au urmat, lucrurile au început să se agraveze. Mă priveam în oglindă şi nu mă mai recunoşteam. Ochii mi se micşoraseră, nasul devenise ascuţit, buzele mi se subţiaseră, gâtul se îngusta, capul se făcea tot mai mic şi mai rotund, începuse să îmi pice părul. Corpul mi se schimbase şi el, picioarele se subţiau în timp ce corpul îmi devenea fusiform.

Îmi era frică să mai ies din casă. Oamenii mă priveau cu frică, se fereau din calea mea, devenisem un monstru. La un moment dat mi-am pierdut şi vocea, tot ce puteam scoate din gât erau nişte zbierete răguşite, sinistre. În schimb auzeam totul foarte bine şi vederea mi se îmbunătăţise substanţial.

Am început să tânjesc. Nu ştiam nici eu la ce. Într-o zi am descoperit că îmi plăcea carnea crudă. Cum nu mai puteam trăi în oraşe, am fugit pe câmpuri, îndreptându-mă încotro simţeam că mă cheamă ceva, nici eu nu ştiam ce. Prindeam şobolani, şoareci de câmp, broaşte, şi le mâncam crude.

Umanitatea mea nu ma mai preocupa atunci când am început să simt în aer ceva straniu de familiar şi am pornit cu toată viteza către direcţia din care venea. M-am trezit pe munte, urcând, cu ultimele puteri, fără să fi mâncat de zile întregi. Mă propteam cu dinţii în crengi şi mă ajutam cu picioarele care deveniseră nişte gheare. Mâinile nu mă mai ascultau, aproape dispăruseră.

Am urcat, fără să ştiu de ce, pe o stâncă abruptă. Urcuşul era aproape imposibil. Şi, ca să reuşesc, uneori lăsam sânge şi bucăţi de carne în stânca ce îmi cerea sângele şi carnea. Ajunsă în vârf prin eforturi supraomeneşti, cu umanitatea pierdută, cu minţile pierdutem, cu carnea sacrificată stâncilor, eram un stârv probabil hidos, o bucată de carne sângerândă, o durere vie. Am mai apucat sa zbier o dată către cer şi soare înainte să îmi pierd cunoştiinţa.

Cînd m-am trezit, durerea dispăruse, un sentiment ciudat de pace şi linişte mă cuprinsese. Soarele era în amiază. Îmi era cald. Priveam sub mine stânca şi, undeva foarte jos, un şoarece care fugea de la o gaură la alta. Fără să simt ceva mai mult decât foamea, m-am aruncat.

Am început să cad. Sentimentul era foarte familiar, un sentiment de putere şi libertate. Şi o căldură care îmi dădea senzaţia, niciodată simţită înainte, că am ajuns acasă. Deveneam din ce în ce mai fericită şi, cu un zbieret puternic, mi-am deschis aripile exact la timp cât să planez deasupra rozătoarei, să o prind îngheţată de frică, si să mă ridic din nou în aer cu ea în gheare.

Pe marginea stâncii, rozându-mi prada, savuram fericirea de a fi găsit libertatea suprema, lipsa umanităţii.