Friday, 20 November 2009

"Tu sa nu zici despre mine ca cogito, da? Cogito e ma-ta!"

Nu ştiu dacă să mă amuze sau să mă enerveze reacţiile la articolul meu precedent. Dintr-o fantastică coincidenţă, persoanele cunoscute de mine a căror inteligenţă nu ridica nici o îndoială şi al căror bun simţ, integritate şi decenţă nu pot fi decât recunoscute chiar şi celor mai chiţibuşari dintre noi (printre care şi eu) m-au felicitat pentru coerenţă, simplitate, sinceritate şi mi-au confirmat faptul că nu bat câmpii.

În schimb am primit reacţii, de la persoane educate de altfel, care mi-a demonstrat că oamenii din România sunt paraleli cu realitatea. Voi lăsa la o parte pe cei care, din motive care mie îmi scapă, îl simpatizează pe Băsescu, pe cei care din motive care nu îmi scapa din nefericire simpatizează cu FSN-ul, şi pe cei care din motive de limitare intelectuală sau alt gen de convingeri doresc să voteze cu unul din ceilalţi candidaţi.

Mă voi limita la ceilalţi. Deci, românul visează, rupt de realitate, la utopii pe care nici măcar nu le pot exprima coerent. Acum ceva vreme, scriam un articol despre necesitatea unui conducător cu coaie. Şi nu doar eu îl visam. Astăzi îmi văd visul cu ochii. Şi nu doar atât. În schimb, unii nu reuşesc să îl vadă.

Românul doreşte un Crin Antonescu preşedinte, dar nu sunt în stare să îl identifice în persoana domnului Antonescu. Iar acum nu mă refer la românul imbecilizat care îşi vinde votul pe o găleată şi un kil de zahăr. Vorbesc de românul care încă gândeşte, care are o educaţie, care are aspiraţii şi care nu e atât de mort de foame încât să se vândă.

Mi-e atât de cunoscută fraza "nu am cu cine vota" sau "toţi sunt la fel", "oricum iese cine vor ei", "cu oricine votez tot rău o să fie". Românul face politică la căldurică când realizează că singura lui salvare este o revoluţie şi dă-i şi luptă ca la paşopt, în timp ce mai înfulecă un grătar.

Pentru că românul din clasa de mijloc este în stare doar de o existenţă mediocră, ceea ce nu este necesar rău, ba chiar benefic şi de dorit. În schimb românul visează. La vile în primăverii, la iahturi, la cine ştie ce alţi draci, pe care, cu resursele sale limitate nu le poate obţine. Şi atunci molfăie lamentări inutile dând vina pe clasa politică. Care vină îi şi aparţine de altfel, de unde şi perversitatea situaţiei.

Românul visează la salvatorul său, cel care îl va face să îşi recapete demnitatea, să îi mărească salarul şi eventual să îi dea grătărelul la guriţă. Din păcate, acesta nu este rolul preşedintelui. Dacă te aştepţi să iasă vreodată un preşedinte care să te facă să trăieşti într-o ţară civilizată, să te facă bogat şi deştept şi frumos, cu regret trebuie să îţi spun că nu va exista niciodată. Tu trebuie să fii civilizat, tu trebuie să lupţi pentru bani pe care vrei să îi câştigi, tu trebuie să te educi, tu trebuie să ai grijă de propria persoană. Tot ceea ce îţi poate oferi un conducător este libertatea de a face toate astea şi cadrul social în care să te poţi dezvolta fără să âţi bage beţe în roate.

Un lucru simpatic şi trist pe care îl observ este că românii suferă după comunism. Românii îşi doresc, mai mult decât să aibă ei ceva, să moară capra vecinului. Adica, dacă eu nu sunt în stare să obţin, de ce să poată altul? Încă mai au fantezia aia cu "sărac şi cinstit". Încă mai consideră oamenii de afaceri un fel de duşmani ai poporului şi capitalismul o crimă socială. Se revoltă la gândul că ar putea cineva să se îmbogăţească pe spatele lor, evident nimeni din cei care au o vilă neputând-o obţine cinstit ci doar furând săracul popor. România, trezeşte-te. Nu există afaceri corecte. Nu există termenul în afaceri. În afaceri e negociere. În negociere nimeni nu e corect şi nimeni nu câştigă. Românii nu ştiu ce înseamnă să fii un om de afaceri, nu înţeleg mecanismele afecerilor şi nici nu sunt dispuşi să le înţeleagă, plasându-se by default, în tabăra adversă.

Românul e contra din fire. Românul visează fără să ştie la ce. Românul e incapabil să vadă ca răspunsul la problemele lor poate fi Crin Antonescu. Pentru că-uri:
- are un program coerent ţi puternic de a relansa economia
- are experienţă în politică
- cu toată această experienţă, nu s-a murdărit
- a demonstrat că nu e slab
- este un intelectual
- are un partid care îl poate susţine în ceea ce îşi propune să facă, şi deci şanse reale de a reuşi
- este de un bun simţ care mă şi enervează (mie în locul lui îmi sărea ţandăra şi mă ţigăneam de multe ori)

Şi totuşi, românul nu este în stare să îl identifice ca omul pe care îl visează de atâta amar de vreme. Ce dracu vreţi mai mult? Să intre pe cal cu sabia în parlament să decapiteze din ciurucuri? Să se deschidă cerul şi să coboare un îngeraş să îl arate cu degetul? De ce minune aveţi nevoie ca să îl puteţi vedea? Să facă ce? Ce ar putea face cineva, oricine, mai mult de atât? Ce ar putea face ca să îl vedeţi, ca să aveţi încredere în el măcar şi cât să-l votaţi? Ce?

Românul are obsesia drobului de sare. Dacă ne fură şi ăsta? E posibil. Dacă ne minte şi ăsta? E şi asta posibil. Dacă o să fie la fel de rău? Şi asta e posibil. Dacă ... şi uite aşa românul pierde înainte de a încerca măcar să lupte.

Hai să vă spun eu un dacă: dacă nu rişti, nu câştigi. Eu mă risc la Antonescu. Nu pentru că aş muri de încrederea în el. Nu pentru că aş avea impresia că o să mute munţii din loc, că n-o să facă compromisuri, că o să fie perfect. Ci pentru că e singura alternativă. E o şansă. Nu o certitudine. Dar acum, nu am nevoie de certitudini. Acum am nevoie măcar de o şansă. Acum am în cine spera. Şi merită să risc. Chiar dacă pierd. Pentru că fără Antonescu pierd sigur.

2 comments:

salahhe said...

Dude, was I right or was I right... wish I was wrong...

P.S. said...

I wish you were wrong, too. Unfortunately, you were right.
Mintea românului funcţioneză(?) astfel: votez cu unul care a furat deja, că şi-a făcut plinul şi nu o să mai fure atât de mult. Nu votez cu cineva nou, pentru că e flămând şi o să fure mai mult decât ăia care au furat deja. Naţie de retardaţi...