Eu si fratele meu

Eu si fratele meu suntem niste oameni frumosi. Dacă pe lumea asta există oameni care trăiesc din inerţie, pentru care frumosul e dictat de reclamele de la televizor şi revistele colorate, noi nu suntem din această categorie. Undeva în genele noastre am primit o moştenire ciudată şi frumoasă, ceva ce se regaseşte uneori în familie, fragmentar. Am avunt cumva noroc să primim această moştenire. Amândoi avem o inteligenţă peste medie, sensibilitate peste medie şi simţ artistic. Şi acea pornire sufletească de a face ca oamenii din jurul nostru să devină mai buni. Chestie care ne şi reuşeşte.

Paradoxal, pe noi nu ne-au iubit părinţii. Ba da, ne-au iubit la început când facerea nostră se încadra în tabloul de familie. Apoi tabloul s-a schimbat şi noi n-am mai avut loc în el, deşi ne încăpăţânam să fim acolo. Tatei i-a fost cel mai uşor, ne-a abandonat pur şi simplu. Mama l-a invidiat mereu pentru asta. Şi l-a urât pentru asta. Mama s-a trezit cu noi pe cap, în imposibilitatea de a ne abandona. I-am stat amândoi ca nişte obstacole în calea noului tablou de familie. Şi n-a ezitat să ne facă să simţim asta cu fiecare ocazie.

Mama n-a făcut niociodată vre-un sacrificiu pentru noi. A fost însă nevoită să facă sacrificii din cauza noastră. N-a simţit niciodată fericirea de a face un sacrificiu personal pentru ca noi să fim fericiţi. Pentru mama, fericirea copiilor ei nu a contat niciodată. Fericirea ei a fost întotdeauna în exteriorul acelei familii netradiţionale de o mama şi doi copii, familie pe care nu şi-a dorit-o, nu a acceptat-o şi nu şi-a asumat-o niciodată. Ne-a urât pentru asta. Şi nu a ascuns-o niciodată.

Uneori, mama ne spunea imbecilităţile clasice "pentru voi muncesc". Nici măcar nu cred că minciunile astea erau fabricate pentru noi, ci pentru ea însăşi. Mama avea cultul psihologului-reparator. Mă ducea la psihologi în speranţa că voi deveni ceva ce putea integra în viaţa ei, ceva normal. De fiecare dată când psihologii terminau evaluarea şi îi spuneau că trebuie să lucreze cu ea şi nu cu mine, mama făcea o criză de isterie. Se supăra foarte tare pentru că voia să audă doar că sunt eu copilul cu probleme şi că pot fi reparat. se minţea că îi manipulez, că sunt o fiinţă rea din fire şi că în ciuda firi mele malefice ea totuşi îmi oferă totul.

Pentru mama, "totul" se rezumă la bani. Pentru ea, acoperişul de deasupra capului şi pâinea zilnică reprezintă toate condiţiile pentru ca un copil să devină tot ceea ce şi-a dorit ea să devenim. Ne consideră rataţi pentru că dăruim mai mult decât obţinem. Pentru mama, în relaţiile interumane singura monedă validă este banul. Sistemul ei de valori este construit pe trepte în care cei mai de sus îi aduc cei mai mulţi bani. Noi nu suntem nici măcar pe ultima treaptă de jos, pentru că noi doar cheltuim. E convinsă că dacă am iubi-o, am face bani.

Tata în schimb, nu ne sună niciodată. Uneori îşi aminteşte de aniversarea mea şi mă sună. Pe fratele meu nu îl sună nicodată. Atunci când îl sun, îmi reproşează că nu l-am sunat de mult, deşi de fiecare dată îi amintesc că poate şi el face asta. Când ne întâlnim, se lamenteză mereu că nu a putut să ne ajute, deşi de fiecare dată când îi cer ajutorul se eschivează. Tata poate să se plângă că nu are bani chiar şi atunci când îi povestesc că există zile în care nu am ce mânca iar el cheltuie într-o lună mai mult decât am eu nevoie într-un an.

Părinţii mei au în comun sentimentul de vinovăţie pe care mi-l induc pentru greşeli care nu îmi aparţin şi pentru vini care sunt ale lor. Cumva cred că şi-ar dori să ne iubescă. Cu condiţia ca ...
Însă eu şi fratele meu suntem două fiinţe inteligente, foarte sensibile, care au nevoi şi sentimente şi dorinţe care sunt doar ale noastre şi care nu concid cu ale lor. Ne încăpăţânăm să fim de neiubit pentru părinţii noştrii. Şi ne încăpăţânăm să existăm încă în vieţile lor, deşi ei nu ne-au dorit decât pentru partea de viaţă care le-a fost comună.

Fratele meu este o persoană extraordinară. E un om care merită iubit. E un om pe care vreau cu disperare să îl cunosc şi să îl iubesc. Aşa cum e, cu calităţile şi defectele lui. Îl iubesc pe fratele meu şi totuşi între noi există o prăpastie, pentru că niciunul dintre noi nu ştim cum să îl iubim pe celălalt. Şi pentru că experienţa ne-a învăţat să ne fie teamă de asta. Mă consolez cu gândul că există pe lumea asta oameni care îl iubesc, ca pe mine, şi care îi sunt aproape. Poate că într-o zi voi învăţa să îmi iubesc fratele. Şi în ziua aia poate îmi voi recupera bruma de familie pe care părinţii noştrii ne-au luat-o atunci când şi-au pierdut-o pe a lor.

Acesta poate fi începutul unui roman. Autobiografic sau nu. Un roman pe care l-aş scrie dacă aş crede că ar ajuta în vre-un fel pe cineva. Mi-e însă teamă că în continuare vor fi copii care vor fi făcuţi doar penru a se încadra într-un tablou. Şi că, în continuare, aceste tablouri se vor schimba în ciuda existenţei lor. Mă tem că vor exista mereu copii abandonaţi, ca noi, care se vor încăpăţâna să existe şi să aibă nevoie de o dragoste care nu li se va oferi niciodată.