stranger - partea III

Am fost ocupata in ultima vreme. Ocupata nu sa ma adun, ci sa ma imprastii. N-am mai simtit de mult dorinta sa ma adun, si de fiecare data cand o simt gasesc noi feluri de a ma rupe. Eu, sau poate ei. E bine asa, ma simt ca odinioara, cand incetezi sa crezi e mai usor sa faci fata realitatii. Nu te poate dezamagii nimic.

Uitasem de blog. Mi-am amintit ieri, cand l-am vazut din nou. Momentele in care Angel nu e cu mine trec usor si repede, uitarea face totul. Apoi e cu mine din nou si iar avem dispute prelungi care se termina cu tresariri si liniste, si calm. Si senzatia de "acasa" care nu persista niciodata atat cat mi-as dori. Chiar acum, cand ma urmareste peste umar, ii pot simti zambetul greu si nemilos cu care nu ma lasa mai niciodata sa evadez.


Si deci ieri, l-am vazut din nou. Angel nu era cu mine si eu treceam doar pe trotuar cautand ceva din ochi. Cand l-am vazut. Nu l-am simtit, ci doar l-am vazut. Urmarindu-ma cu ochii aia hipnotici si dureros de frumosi. Intotdeauna au ochi frumosi. M-am oprit uimita ca il pot vedea la lumina soarelui, credeam mereu ca e o iluzie. Ziua, pe strada, in mijlocul oamenilor. E greu sa vezi o fantoma asa. Ma uitam la el din partea cealalta a pietei. Fuma sprijinit de coltul cladirii.

Arata surprinzator de bine, parca se vindecase, si asta m-a facut sa ma cutremur. Nu arata la fel ca atunci cand l-am vazut prima oara, cand mi s-a parut atat de mare si puternic, atat de frumos. Parca imbatraneste o data cu mine ma gandesc si apoi zambesc in sinea mea, ce idee haioasa. Poate e o iluzie, eram atat de mica atunci incat totul mi se parea mare.

Nu ma pot opri nici acum sa ma gandesc cat de ciudat era sa stea pur si simplu acolo cu soarele luminandu-i fata si tot corpul. Ochii ii sticleau de la soare si totusi nu parea sa-l deranjeze. Nu l-am mai vazut niciodata la lumina zilei, intotdeauna intalnirile noastre erau nocturne, mi se parea natural asa, ii atribuisem trasaturi de vampir. Era socant sa realizez cat de real este.

Ma uitam la el, la adapostul umbrei care ma invelea. Iar el se uita la mine. Si zambea. Zambea, nenorocitul. Zambea pentru mine. Nu zambea cu superioritate, nici macar nu parea multumit. Ma asteptam ca atunci cand il voi vedea sa zambeasca triumfator si superior, cum zambesti unei posesii. Nu. El zambea amical. Prieteneste. Ma saluta din zambet.

Fara sa-mi dau seama i-am zambit inapoi. Cum i-as zambi unui coleg de servici vazut intamplator la birou intr-o zi buna. Zambea ca unui egal, mie, care ii apartin. Mie, pe care ma poseda. N-am inteles de ce. Stateam si il priveam doar. Iar in ochii lui am vazut acelasi salut cinic cu care m-a mai despicat o data: "Wellcome to hell, my dear".

De data asta salutul era diferit. Ca unuia care vine de bunavoie, ca unuia care apartine constient. Ca unul a carei fiinta e parte componenta din iad. Mi s-a facut rau. Nu, eu iti apartin si tie si iadului tau pentru ca Tu m-ai fortat, nu pentru ca am vrut. Nu, nu imi doresc asta, vreau sa ies, sa evadez din tine. Nu ma privi asa, e doar un nou joc al tau cu care sa ma chinui. N-am sa accept niciodata. N-ai sa ma convingi niciodata ca si eu sunt parte din tine.

Protestez mut dar fara vre-o sansa sa ma cred. Vreau sa cred ca ma are doar pentru ca nu ii pot opune rezistenta, nu de bunavoie. Vreau sa cred ca eu n-as face asta niciodata de bunavoie. Si ce vreau eu sa cred nu inseamna nimic pe langa ceea ce imi transmite el. Si pe langa ceea ce reuseste sa ma faca sa realizez. Sunt pentru ca vreau.

Fiinta mea se crapa brusc in o mie de parti. Cade pe dalele tari in timp ce corpul meu ramane drept, suspendat de privirea lui. Imi sopteste ceva de la distanta, nu reusesc sa aud. Dar inteleg. "The hell is in you my dear, you are most wellcome." Si zambeste, zambeste in timp ce eu il cred. Zambeste pentru ca eu il cred. Si zambesc si eu. Pentru ca nu exista chin mai dureros decat acceptarea. Iar el continua sa ma chinuie, in timp ce eu tanjesc dupa sange si dupa rani, dupa absenta aerului, dupa acea placuta senzatie a neputintei in mainile lui ciudate si elastice. Incepuse sa-mi placa. Si asta nu trebuie sa mi se intample niciodata. Nu ma va lasa sa mi se intample niciodata. Ma intreb ce va urma, poate are sa inceapa sa-mi placa si asta. Oare pana unde poate ajunge?

Iar acum eu nu mai am dreptul nici sa protestez. Ma voi imbraca frumos, intr-o rochie galbuie, Imi voi pune sandalele cu toc inalt. Imi voi spala parul si il voi lasa sa se usuce in bataia aerului. Si ma voi duce cuminte la el, sa stam de vorba la o cafea. Si sa fumam impreuna o tigare. Si sa ne posedam reciproc banal si anorgasmic. Doar pentru ca asa cere ritualul . Iar el imi va pune o mana pe picior si va ridica usor rochia lasand sa se vada genunchiul si o parte din coapsa. Apoi vom fuma banal, plictisiti. In jur totul va fi frumos si curat doar ca sa nu uit mereu ce sunt, ce suntem. Iar el va fi satisfacut pentru ca ma face sa sufar din nou. Un alt tip de suferinta, exact suferinta pe care nu pot sa o indur acum. Doar ca sa-mi demonstreze ca are dreptate. The hell is in me. Thank you.