Thursday, 18 December 2008

suicide is painless

Pe străzile din oraşul meu există reclame. Frumos. Colorat. Reclama cât blocul.

Una din ele mi-a atras atenţia. O babă din aceea cu sexăpil la gerontofili, cracită "delicat" şi inutil. Textul de pe reclamă spune, aproximativ, aşa:

Fumatul chiar e singura ta plăcere? Te ajutam noi să te laşi.

Deci, domnule, e pe faţă, da? Mai are omu' o placere în viaţă? Nu e bine. Hai să io luăm şi pe aia. Adică: alcoolul nu e bun, droagele te ucid, dacă ţi-o tragi iei SIDA, de la ciocolată faci diabet, de la mancarea cu gust faci colesterol, de la ţigări faci cancer. Deci, frate! Nu. Nimic. Mănânci morcovi fierţi, bei apă din comerţ, dar şi aia e cu E-uri, respiri cât mai puţin că faci roşu în gât, nu te uiţi la televizor că te tâmpeşte, cărţi nu îţi cumperi ca sunt scumpe şi oricum trebuie să salvăm pădurile. Şi, dacă nu te sinucizi din prima, îţi punem taxă pe CO2 expirat că poluezi, să vedem, mai ai curaj?

Deci ăsta cu firma cu lăsatul de fumat clar are si hotlainu' de sinucigaşi, cabinete de psiho şi o fabrică de pastile contra depresiei.


În plus:

Face unu' o faptă bună. Un gagiu din ăla deştept care găseşte un vaccin contra cancerului. De colon sau aşa ceva. Un cancer din ăla care rade de pe faţa pământului nush câte zeci de mii de femei anual. Bravo! Ne dă şi nouă să ne vaccineze statu' pe banii lui (săru'mâna). Chestie pozitivă, nu?

Ei bine, nu! Pentru că s-au găsit nişte ameţiţi, cărora le-au crăpat pregeniturile (regretele cele mai sincere, dar se întâmplă), din întâmplare după ce făcuseră vaccinurile. Şi cum românul nu crede în coincidenţe, au dat vina pe vaccin. Medicii infirmă, aia cu controlul medicamentelor spun că totul e în regulă, procentele în cazul acestui vaccin sunt mai bune decât la cel de varicelă pe care l-am făcut toţi la 2 ani. Toată comunitatea medicală naţională şi internaţională afirmă că vaccinul este, într-adevăr o chestie bună. Adică face fata ta din ăla şi nu mai moare de cancer.

Dar românul - mergător la biserică, vrăjitoare şi babe cu bobi - ştie el mai bine. Vaccinul ucigaş! Americanii vor să ne omoare pe toţi! Să ne ia ţara! Dracu' ştie ce să facă cu ea goală. Dar logica românului, ca şi dragostea lui Pascal*, are raţiunile sale, pe care raţiunea nu le poate pricepe. Este clar că ăştia vor ceva de la noi. De ce, adică, să ne dea ceva moca. Nu, tată, ăştia ne vor să ne ia ceva. Că hoţului doară de hoţ îi e frică.

Şi uite aşa, sinuciderea, ca si prostia, este nedureroasă. Şi uite aşa, ca şi înainte de opjnouă, românul este fericit. Fericirea este lama rece pe vena fierbinte, este conştiinţa că Dumnezeu e sus şi mare şi nu bate cu băţul. Fericirea este limba moale pe care o aplicăm pe cururile de sus ca să simţim într-o zi limbile moi ale celor de jos pe fundul nostru. Fericirea e să nu mergi la medic ca să te omoare ăla cu medicamente si că mori sănătos acasă dintr-un rahat de gripă. Fericirea este să te abţii de la tot ce îţi place ca să fii cât mai sănătos şi frumos degeaba. Şi să dai 800 de lei pe lună la psihologi şi la medici, în loc de 200 de lei pe ţigări ca să mori oricum de tânăr din accident. Să supravieţuieşti 100 de ani ca o legumă în loc să trăieşti 50 cu adevărat. Şi nu degeaba zombi din filmele americane au nevoie de creier (ia, faceţi asocierea?).

Mă bucur că omenirea a descoperit reţeta fericirii. Eu prefer să fiu un depresiv alcoolic şi fumător, să mi-o trag cât mai des, să cânt de dor şi de jale ziua pe străzi. Să mor de tânăr. Doamnăăăă, tânăr sunt! Să nu manânc căcat de la nimeni şi să stau în faţa vieţii şi a morţii cu capul ridicat. Şi să mi-l taie sabia destinului damoclesian când o avea chef. Pentru că eu, pot oricând să urlu în gura mare: TRĂIESC! Şi doare. Ca dracu' doare. Dar, să vă fut pe toţi, TRĂIESC!



* "L'amour a ses raisons que la raison ne connait pas." Blaise Pascal (ro. Dragoste are raţiunile sale pe care raţiunea nu le cunoaşte.)

Wednesday, 17 December 2008

Wings

M-am trezit în dimineaţa aceea cu o durere seacă în gât şi în oase. M-am uitat în oglindă şi m-am speriat de mine. Ochii erau înconjuraţi de cearcăne galbene. Am dat să strig, dar vocea îmi era dureroasă şi răguşită. Tot corpul mă durea.

A doua zi a fost şi mai rău şi, în zilele ce au urmat, lucrurile au început să se agraveze. Mă priveam în oglindă şi nu mă mai recunoşteam. Ochii mi se micşoraseră, nasul devenise ascuţit, buzele mi se subţiaseră, gâtul se îngusta, capul se făcea tot mai mic şi mai rotund, începuse să îmi pice părul. Corpul mi se schimbase şi el, picioarele se subţiau în timp ce corpul îmi devenea fusiform.

Îmi era frică să mai ies din casă. Oamenii mă priveau cu frică, se fereau din calea mea, devenisem un monstru. La un moment dat mi-am pierdut şi vocea, tot ce puteam scoate din gât erau nişte zbierete răguşite, sinistre. În schimb auzeam totul foarte bine şi vederea mi se îmbunătăţise substanţial.

Am început să tânjesc. Nu ştiam nici eu la ce. Într-o zi am descoperit că îmi plăcea carnea crudă. Cum nu mai puteam trăi în oraşe, am fugit pe câmpuri, îndreptându-mă încotro simţeam că mă cheamă ceva, nici eu nu ştiam ce. Prindeam şobolani, şoareci de câmp, broaşte, şi le mâncam crude.

Umanitatea mea nu ma mai preocupa atunci când am început să simt în aer ceva straniu de familiar şi am pornit cu toată viteza către direcţia din care venea. M-am trezit pe munte, urcând, cu ultimele puteri, fără să fi mâncat de zile întregi. Mă propteam cu dinţii în crengi şi mă ajutam cu picioarele care deveniseră nişte gheare. Mâinile nu mă mai ascultau, aproape dispăruseră.

Am urcat, fără să ştiu de ce, pe o stâncă abruptă. Urcuşul era aproape imposibil. Şi, ca să reuşesc, uneori lăsam sânge şi bucăţi de carne în stânca ce îmi cerea sângele şi carnea. Ajunsă în vârf prin eforturi supraomeneşti, cu umanitatea pierdută, cu minţile pierdutem, cu carnea sacrificată stâncilor, eram un stârv probabil hidos, o bucată de carne sângerândă, o durere vie. Am mai apucat sa zbier o dată către cer şi soare înainte să îmi pierd cunoştiinţa.

Cînd m-am trezit, durerea dispăruse, un sentiment ciudat de pace şi linişte mă cuprinsese. Soarele era în amiază. Îmi era cald. Priveam sub mine stânca şi, undeva foarte jos, un şoarece care fugea de la o gaură la alta. Fără să simt ceva mai mult decât foamea, m-am aruncat.

Am început să cad. Sentimentul era foarte familiar, un sentiment de putere şi libertate. Şi o căldură care îmi dădea senzaţia, niciodată simţită înainte, că am ajuns acasă. Deveneam din ce în ce mai fericită şi, cu un zbieret puternic, mi-am deschis aripile exact la timp cât să planez deasupra rozătoarei, să o prind îngheţată de frică, si să mă ridic din nou în aer cu ea în gheare.

Pe marginea stâncii, rozându-mi prada, savuram fericirea de a fi găsit libertatea suprema, lipsa umanităţii.

Sunday, 14 December 2008

Dragoste din culpă

M-am îndrăgostit din cauza sentimentului de vinovăţie. Din cauza fricii.

Prima oara când am simtit ceva pentru un bărbat (cam mult spus pentru un adolescent, dar totusi generalizez) a fost admiratia cea mai sincera pentru frumuseţea lui, de altfel deosebită. Imediat a intervenit o dorinţă nebună de a poseda obiectul frumos care mi se prezenta. Aşa că, la prima ocazie, am pus mâna şi l-am luat. Din lipsă de prea multă experienţă, am etichetat acest lucru drept dragoste. Mai târziu, când aveam să părăsesc oraşul, n-am simţit nimic şi atunci mi s-a făcut frică. Frică pentru sentimentul pe care îl iubeam, aşa că atunci am inventat pe loc dorul. Nu, nu mi s-a făcut dor. Am făcut eu să mi se facă. Ca un autist, care îşi controlează reacţiile pentru a da impresia unor sentimente. (e o poveste cu un autist, dar asta pentru altă dată)

A doua oară când am simţit ceva pentru un bărbat, a fost încântarea că sunt iubită. Mă rog, nu ştiu cât de iubită am fost, dar mi se dădea al naibii de multă atenţie. M-am îndrăgostit de sentimentul adorării pe care l-am atribuit, prin asociere, bărbatului în cauză.

M-am mai îndrăgostit o dată pentru că aşa mi-a spus el. Descrisesem niste sentimente idioate de impulsuri posesive iar el, probabil convins, în naivitatea sa, m-a asigurat că îl iubesc. Ideea m-a încântat foarte tare, aşa că am îmbrăţişat-o. Am continuat să îl iubesc din teama de a nu mă putea acuza mai târziu că sunt incapabilă de iubire.

Am mai iubit o dată din greşeală. Nu mi s-a mai oferit nimic, nici nu mi s-a cerut, am continuat să iubesc pentru că îmi plăcea să cred ca am vocaţia martiriului.

Mă mai îndrăgostesc şi acum, din singurătate. Şi pentru că îmi plac iubirile imposibile. Îmi dau senzaţia că sunt capabilă de sacrificiu. Şi ce e mai înălţător decât să sacrifici cel mai romanţat sentiment din toate timpurile.

Adevarul e că sunt prea cinică şi egoistă. Şi port această vină a incapacităţii mele de a iubi. O vină pe care o tratez cu dragoste. Cu sentimente pe care raţiunea mi le infirmă. Mi-e teamă că dragostea nu există, şi o inventez pentru că ştiu că n-aş găsi-o dacă aş căuta. În definitiv, cât de puternică poate fi o femeie ca să conştientizeze în fiecare clipă că lumea din jur e plină de iluzii pe care nu şi le poate permite din cauză că este raţională şi cinică?

Mă îndrăgostesc din culpă, pentru ca atunci când mi se va cere socoteală să pot să spun şi eu că am simţit. Eh, în definitiv, cine vreodată îmi va putea cere socoteală? Eu? Pfff! la naiba cu mine! Cine mă cred?


În spatele meu, Anghel zâmbeşte amar. Mă anunţă maliţios că torn la ziduri de apărare împotriva unor sentimente reale, pe care nu le pot duce fără să înnebunesc. Că simt prea mult, nu prea puţin. E amuzant. Acum nu simt nimic. Mă întreb care din noi are dreptate.