Remember God.

Whenever you are down, really down, when something horrible just happened to you, when you lost someone, when somebody you love is sick, dying, when it feels like there is no hope... when you remember the millions of children dying, when your son dies in battle... whenever you suffer, whenever you feel like killing yourself...
Remember.
Remember God.
Remember He could make it all go away.
But He choses not to.
Then lift your chin up and take stand. Solve your problem, cry your sadness out, brake something in pieces to deal with your anger.
Then go on with you life.
A little stronger than before.
And never remember God again.

kiddie fucking

Stumbled upon some article about Internet censure. Installed some programs, do a little research. Conclusions:

find porn pictures with 13 year olds: relatively difficult
convince a 13 year old to come into your house: no problem

Censorship is bad. I'd rather have them fap to semi nude pictures than rape a kid.

Chris

One of the four horsemen of the apocalypse died. Christopher Hitchins is no longer... alive? Oh but he so is in our thoughts. ...among us? He left such a mark that no one can deny that either.

His death made a lot of people happy. The religious are rubbing their hands thriving at the thought of him burning in hell. We, whose words have planted seeds in our minds... we are happy for the life he lived. For the wonderful gifts he gave us, for the doors he opened. We are happy to once again glimpse at death and have no fear. We are looking at our life and be happy for the way we are living it.

When I was younger I used to have a character in my life I called Chris. I liked him a lot and I defined him in writing or in imaginary conversations. When I met Hitchins I realized he was talking in Chris' voice, using his words and had the same ideas. Well, maybe not so much the same but filling the gaps in my memory an all, I knew who my Chris was. And ever since, knowing he was real, I feel so much less alone in my "weird way to see life" and so much stronger in my convictions and trust in what I am and how I feel. I am less afraid to speak my mind and not give in to "respecting" the sacred consecrated stupidity.

Four days before his death I decided to tell him all that. I was going to find out where I can write to him and just thank him for everything he did and everything he was. I didn't get the chance. I am not sorry, because I know he must have gotten this message from a lot of people. This is just a way to pay my respects.

And in a strange way, I feel a little sorry the Apocalypse didn't come so I can join the army of Satan and defeat the fucking asshole of Jehovah and his minions.
As long as I live, Chris will always be alive.

Dumnezeu se manifestă

Acum câţiva ani buni, un sclav al dumnezeului creştin ortodox, parintele Tănase a luat o problemă inexistentă în mână şi s-a apucat să-i găseasca o rezolvare: a făcut un soi de orfelinat pentru copii ale căror mame fuseseră, în prealabil, convinse de respectivul să nu facă avort.

Aceşti copii, in număr de vo 350, sunt adunaţi de jigodie şi puşi in cârca comunităţii (evident, biserica are altă treabă cu banii adunaţi din impozitele pe care le plătim noi toţi).

Cautând in biblie, nu găgseşti pe niciunde vo interdicţie la avort, deşi se practica în antichitate de către popoarele civilizate. Însă, desigur, de atunci şi până acum, s-a găsit un deştept care a decis că nu mai e ok.

Dumnezeu s-a uitat la părintele Tănase şi i-a transmis un mesaj: le-a ars avortonilor magazia de alimente. Să vedem dacă mesajul şi ajunge la dobitoc şi se opreşte din oroarea pe care o practică. Dacă nu, să sperăm că Dumnezeu le va transmite un mesaj mai clar, gen Sodoma şi Gomora, şi scăpam de nemernic.

Amin, futu-vă în gură.

Mic ghid al omului important

Băi, eu sunt fan Ted talks. Cine nu ştie ce e alea sa dea un sărci pe gugl, că merită. Şi, evident că fetişu meu e să ajung tocăriţă la Ted şi să vază lumea ce deşteaptă e eu şi uite ce mi-a fâlfâit mie mintea. Aşa că îmi fac discursuri pe care le ţin aerului cand sunt pe drum, să îmi mai trec de plictiseală şi de frig.

Na, azi fiind zi cu audienţă, bag eu:

Există oameni pe lumea asta care sunt puternici. Şi nimic nu e mai dulce, când ai putere, decât s-o foloseşti în folosul celor care au nevoi. Cei care au nevoi sunt din două categorii: cei care vizează să fie ajutaţi să nu mai aibă nevoi şi cei care visează să fie ajutaţi pur şi siplu. Io n-am nici atat cât să dau, nici n-am nevoi prea mari cât să fiu nevoită să cer. Nici timpul meu liber nu-l donez decât propriilor mele plăceri. Sunt într-o auree clasă de mijloc, nici prea prea nici foarte foarte, plutesc senina în ciorba mea călduţă. Naşterea şi moartea mea n-au ajutat şi nici dăunat universului sau măcar lumii, sau chiar micuţei mele lumi personale.
(fiţi atenţi că aici îmi pică o fisă)

Dar, până la urmă, cei care au influenţat lumea, ce-au făcut? Invenţii, războaie... vax. Există, mai exact au existat, doi oameni care au influenţat radical şi total istoria omenirii. O femeie, denumită, romantic, Eva. Mama noastră, a tuturor, al cărei adn îl împărţim cu toţii. TOŢI oamenii existenţi astăzi pe pămât! Şi un bărbat, denumit Adam, care a trăit 11.000 de ani mai târziu după Eva, al cărei adn îl avem toţi. Nu cred că există alţi oameni, din câţi cunoaştem astăzi, care să fi avut o influenţă mai mare asupra fiecăruia dintre noi, asupra istoriei globului, asupra tuturor oamenilor de pe toate continentele, din fiecare ţară, oraş, sat, trib, whatever, decât aceşti părinţi comuni pe care îi avem cu toţii.

Şi singurul lucru pe care ei l-au făcut pentru asta a fost să se fută. Cel mai important lucru din toată viaţa lor a fost... fututul. Cel mai important lucru din viaţa noastră, cel care ne defineşte la nivelul cel mai de bază, este fututul acestor doi oameni. Mai mult, fututul este sursa însăşi a vieţii noastre. Cred că nimeni nu poate spune că ar fi putut exista fără futut. Mă rog, poate vo clonă, dacă are chef să facă pe deşteapta. Însă cel mai important lucru pe lume, cel care ne defineşte ca specie, ca supravieţuire, ca element de bază şi absolut necesar în vieţile noastre este fututul.

(Aici îmi mai pică o fisă)

Ştiam eu! Ştiam undeva, înăuntrul meu, deşi sunt un parazit, un zero, un neutru din punct de vedere al activităţii mele de zi cu zi, deşi n-am ridicat niciodată un deget pentru sau împotriva cuiva, că eu contez, că ceva fac bine. Fuck bine! Ceea ce vă urez şi dumneavoastră.


P.S. Nu mă pot abţine să nu mă gândesc că instituţia care are cea mai mare influenţă asupra omenirii în ziua de azi, ca număr de persoane şi ca nivel de influenţă, adică la cel mai mic şi intim nivel, este religia. Şi care e lucrul contra căruia luptă majoritatea lor: tocmai futaiul. Păi să nu îi bagi în pizda mamii lor de idioţi?

Castravetele Montan

Primesc, pe lângă obișnuitele cârnațuri eco, pe mail, un mesaj cu "uai ce nașpa e ăia de la gold corporeișăn că uite că plătesc televiziunile ca sa le facă publicitate pozitivă, vezi că pe tine te interesează". Evident, rahaturile astea, nici dacă ar fi adevărate nu ar interesa pe nimeni. Pentru că ne doare în cur. Că dacă nu ne-ar durea fix acolo ne-am pune întrebarea: da pe tine cine pula mea te plătește să scrii căcaturile astea? Dacă sunt clauze secrete de unde știi tu, mă? Și de ce nu ne spui și nouă de unde știi, că poate te credem. Dacă ne și dai ceva dovadă.

Mă, eu îmi bag toate organele genitale de care dispun în ăștia cu Ridichea Montană a lor. M-am săturat. Salvați Roșia Montană. Ce sulă să salvezi acolo, mă? Ce mai e de salvat? Iarba sau ce? După ce vin ăia și le oferă țăranilor să le mute casele întregi cu toate gunoaiele de prin ele pe ălălalt munte, plus vestigiile istorice, adică 3 gropi, și le mai dau și bani cât n-a văzut neamu lor cu vestigii cu tot de la Burebista, vin niște puleți și spun că nu.

Io nu zic că aurul ăla n-ar fi bine să îl dăm ăstora care să bage banii în buzunaru lu Băse, pe care cine pizda mamii lui l-a votat să mă pupe la dorsală, io nu zic că n-ar fi nașpa cu cianurile alea și așa. Ce zic eu e că Conopida Montană n-are nici o mânecă cu treaba asta. Ăia e bine mersi. Mai puțin că sunt folosiți de unii ca paravan pentru a atrage simpatie. Vai săracii oameni și săracele vestigii! Ce să zic. Parcă sunt amerindieni în rezervație ăia și ar trebui cuiva să i se flendure că de bogați ce ajung o sa li se fîlfîie de vestigii și tradiție și istoria pe care oricum n-o cunosc.

Da parcă nu dă bine să faci campanie cu: nu-i lăsați să exploateze aurul că ne iau procent. Și mai bine stă acolo nefolosit că poate ne cumpărăm noi odata scule să îl exploatăm, care o să ne coste dublu cât procentul pe care îl dăm acum ăstora. Dar decat să profite Băse și canadienii mai bine să nu profite nimeni.

Sună așa, un pic.. nu știu cum.

La R

Citesc acum cartea lui Peter Sianni Davies despre Revoluţia din decembrie 1989 din Romania. Excelentă carte, recomand şi etc-uri. Nu mă lansez în comentarii literare că nu mă pricep.

Ceea ce m-am trezit întrebându-mă azi dimineaţă, în tramvai, după ce am terminat partea de câţi au participat, de unde şi ce au făcut ăia care n-au participat, a fost, uitându-mă la oamenii de pe stradă, "ăsta ce o fi făcut la revoluţie?".

Inevitabil, am ajuns la întrebarea personală: eu ce aş fi făcut? Şi aici este o bubă. Pentru că sincer, habar n-am. Mama era în Timişoara la Revoluţie. În afară de a vizualiza evenimentele, n-a simţit vreo nevoie de a participa la ele. Tata, cu mine, era la Felix, în cantonament. După discursul lui Ceuşescu, a doua zi, în faţa hotelului se strânseseră oameni care se uitau la televizor şi strigau chestii. Tata m-a luat de mână şi ne-am băgat şi noi să trigăm chestii. Bine, mai mult el, că eu nu prea compilam. Aveam 9 ani. Îmi place să cred că ar fi făcut la fel şi dacă era la Timişoara. Însă n-o să ştiu niciodată cu siguranţă.

Dar eu, eu ce aş fi făcut? Îmi place să cred că aş fi făcut ca tata. Dar n-o să ştiu niciodată cu siguranţă. Şi această incertitudine doare.

Liberte, egalite, fraternite

E ok să fi liber. Deşi majoritatea oamenilor preferă să nu fie. Deşi e a dracu' de mişto să fi liber, e şi al dracu de greu. Da merita. Zic io. Da e mai simplu sa fii oaie. Ştiu, că şi eu sunt. Din comoditate.

Problema e că nu ezistă egalitate. Adica ezistă premiza, da al mai tare e mai egal decat al mai slab. Legea lu jungla. Între oi e alfel. Unii e mai cu moţ. Adica, de ezemplu, handicapaţii nu e egali cu noi, lor li se dau chestii în plus. Pai da, zice unii, normal că li se dă, că au chestii în minus de la natură, şi ca să fie egali le mai dăm noi în plus, să compenseze. După legea lu jungla, daca nu se descurcau, mureau. Aşa, ar trebui să le dăm în plus şi la ăia proşti, ca n-au de la natură. Oricum ai lua-o, nu e egalite. Nici la jungla, nici la turma.

Ce pizda măsii e fraternite?

lumea in care traim

Atunci cand raţiunii i se cântă nani nani si adorme ca un copil ascultator ce e, se nasc dumnezei, conspiratii internationale, invazii extraterestre si o gramada de astfel de monştri, mai mult sau mai puţin sacri.

Încerc să înţeleg de ce atunci cand cineva, care crede cu pasiune în ceva, este pus în faţa întrebării "ce te face să crezi asta", rămâne perplex. Apoi arunca, cu superioritate, expresia, clasică: "trebuie să fi naiv să crezi că tu ai vreo putere" în diverse forme. Incapabili de a justifica ceea ce cred, recurg apoi la pasiune pentru a convinge.

Ca un om care s-a convertit la idei doar pentru a se deconverti de la ele, pot să înţeleg puterea de seducţie pe care o au ideile de acest gen, nevoia pe care o avem de a crede în ceva ineteresant. Ca un om care a învăţat să contemple realitatea, încercând să găsesca ceea ce voi numi, în cinstea Cătălinei, "lumina", pot să înţeleg puterea de a te autoiluziona.

În ochii mei, lumea e simplă în general. Şi complexă în aspectele ei particulare. E genul de lucru care îţi poate oferi tot ceea ce vrei şi ai puterea să obţi.

Voinţa şi puterea sunt însă lucruri care cer timp şi efort. Omul este o fiinţă extrem de pofticioasă, în general, şi îşi doreşte cam tot ce vede cu ochii. În acelaşi timp, este o fiinţă comodă şi laşă. Între aceste două părţi opuse, se dă o luptă pe care niciuna nu o câştigă, până la urmă.

Unii oameni decid, la un moment dat în viaţa lor, să îşi ia destinul în mână şi să investească timp şi efort pentru a obţine lucrurile pe care le doresc. Alţii, însă, preferă să practice sportul naţional al României: văitatul.

Sunt înconjurată de oameni care se vaită cu regularitate că lucrurile pe care şi le doresc nu le aparţin. aceeaşi oameni privesc în jur şi, observând că există unii oameni care obţin aceste lucruri, se simt frustraţi şi nedreptăţiţi. Aceşti oameni, de fapt, aleg să fie frustraţi şi nedreptăţiţi, săraci sau pur si simplu nemulţumiţi. Şi asta, din simplă comoditate, pentru că e mult mai comod să tânjeşti, decât să lucrezi.

Unul din oamenii care aleg conştient comoditatea versus bani, iubire sau putere, sunt eu. De aceea, m-am lăsat de văitat, de invidiat şi de aruncat matza în curtea vecinilor. Îmi asum alegerea, o susţin, o apăr, nici nu ma mandresc cu ea dar nici ruşine nu mi-e. În general, mi-e bine.

Ei bine, deci revenind la raţiune şi la nani-nani, viaţa mea în general nu e romantică de loc. Nu e o viaţă de erou de filme sau romane, nu e interesantă, palpitantă sau deosebită în vre-un fel. Pentru mine, nu e o problemă. Însă, pentru alţii, este. Pentru că viaţa majorităţii este la fel ca a mea, lipsită de mari evenimente, chestii interesante, vile, lucruri frumoase, dragoste epocală şi alte etc-uri împachetate frumos şi servite la televizor sau prin diverse canale, acestei majorităţi banale şi neinteresante.

Şi atunci viaţa mea banală şi neintersantă, plină de frustrări şi vase nespălate, devine o problemă. N-o mai vreau, vreau şi eu ce văd cu ochii la altu în farfurie. Da eu n-am. De ce n-am? Păi, dacă stau să analizez bine problema, n-am pentru că nu îmi mişc curul din fotoliu să fac ceva în privinţa asta. Păi asta nu e bine, pentru că atunci înseamnă că eu am o problemă. Înseamnă că eu port vina propriei ratări.

Clar, nasol. Şi atunci, intervine curtea vecinului în care pot arunca mâţa. Dumnezeu, ghinionul, extraterestii, masonii, indiferent ce carte alegi, e ok. Pentru că dacă pariezi pe una din cărţile astea, câştigi. Penztru că te-ai absolvit de responsabilitate. Tu nu mai ai puterea. Nu mai are sens să îţi mişti curul din fotoliu, pentru că oricum n-o să reuşeşti. Pentru că exită ceva acolo sus care îţi controlează ţie destinul.

Şi gata, te-ai scăpat de toate problemele. Poţi visa în continuare la caii tăi verzi pe pereţi sau pe oiunde, poţi să îi urăşti în continuare pe ăia răi şi să te consolezi că puterea aia supra o să încline într-o zi balanţa şi în favoarea ta. Curul tău poate să zacă liniştit în fotoliu, în acelaşi fotoliu în care dorm raţiunea şi conştiinţa ta. Poţi să te văicăreşti că uite curvele şi hoţii au bani şi tu n-ai că eşti cinstit. Şi că uite lume ace s-a înrăit, şi nimănui nu îi pasă decât de sine şi de cum să facă bani.

Între timp, unii pun mana şi îşi fac un rost, îşi fac o casă, călătoresc, citesc, se bucură de viaţă. Alţii pun mâna şi încearcă să mişte ceva, să măture o stradă, să planteze o floare, să facă un proiect pentru benzi de biciclete pe şosele, mă rog, ce îi doare pe ei.

Fiecare dintre noi trăieşte într-o altă lume. Unii trăiesc într-o lume urâtă, plină de conspiraţii şi orori, unii trăiesc într-un purgatoriu de unde se pot lansa catre rai. Unii trăiesc într-o lume pe care înceracă să o facă mai bună, şi reuşesc. Eu trăiesc într-o lume simplă, în general, şi complicată în aspectele sale particulare, în care fiecare om este ceea ce alege să fie şi destinul este în mâna fiecăruia.

I might be wrong, but I don't think so. (Adrian Monk)

Jesus is great....

Click for more.

De ce vreau să mor de cancer pulmonar

Ca fumător (înrăit și convins, deși fumez un pachet, maxim două pe săptămână) mi se întâmplă să aud sfaturi crăpând de bunăvoință de genul „lasă-te de fumat, vrei să faci cancer pulmonar?”. De obicei îmi dau ochii peste cap și tac. În definitiv, cât de imbecil trebuie să fi să dai genul ăsta de replici? În ce scop, adică? Să pari cu 5 minute mai deștep și mai informat? Adică ce, eu nu știu că fumatul favorizează apariția cancerului pulmonar? Există vre-un gard pe care să nu scrie prostia asta? Prostie pentru că formularea este voit incorectă. Corect ar fi „un regim de viață în care trebuie să renunți la 90 la sută din chestiile care îți plac, printre care și fumatul (în cazul în care îți place) poate reduce riscul apariției cancerului pulmonar, dar nu e sigur că nu îl faci oricum, dacă ești predispus”. Da, pentru că 400.000 de fumători mor de cancer pulmonar în fiecare an. Și 300.000 de nefumători din aceeași cauză. Dar partea a doua de obicei nu se menționează. (sursa cifrelor: propriul cur; mi-e lene să le caut pe alea ezacte)

Ei, astăzi mi s-a pus întrebarea asta tâmpită. Cam la jumate de oră după ce, aceeași pesroană mi-a servit, ca replică la „unde dracu e chestia aia” următoarea enormitate: „Cum vorbești cu dracu? Ești olteancă? Spune ”. Când mi s-a pus întrebarea tâmpită, am răspuns dintr-un reflex copilăresc de a demonstra cât mă agasează replica un „da” menit să agaseze. Și atunci mi-a picat fisa. Da, vreau să fac cancer pulmonar. Și chiar vreau să mor de cancer pulmonar.

Discleimăr: Nu am fetișuri cu spitale, nu am tendinte de autodistrugere și nu am vreo dorință specială de a muri.

În primul rând, din categoria cancerelor, cancerul pulmonar nu e deloc printre cele mai urâte. Cum ar fi, de exemplu, cancerul mamar, cînd tre să îți tai țâțele ca să trăiești. Sau cancerul de piele. Cum pizda măsii se tratează așa ceva? Sau cancerul cerebral - bănuiesc că asta sunt, de fapt, tumorile. Tumorile alea care, și când sunt benigne, pot să îți dea tot felul de simptome care de care mai drăguțe: halucinații, migrene, paralizie, parțială sau totală, orbire, surzenie, etc etc.

În al doilea rând, în secolul 21, cancerul nu mai e balaurul cu țâșpe capete. E o boală pentru care există tratament. E adevărat, neplăcut, dar nu e musai să mori. Mai ales dacă ești ca mine și te cauți de diverse chestii pe la medici o dată pe an, analize & shit, pentru că dacă e să ai o boală asimptomatică, e mai bine să o descoperi pe la început decât la primele simptome, când deja e în fază terminală. În plus, dacă e să citești articolele de specialitate, mărturii și declarații, marea majoritate a pacienților de cancer vindecați privesc asta ca pe o experiență care le-a schimbat total viziunea asupra lumii, la modul pozitiv, și apreciză altfel această ciudată stare de conștiință pe care o avem pentru un timp atât de scurt: viața. He he, nu, nu cred în zâna măseluțelor, doar sunt o optimistă și sunt convinsă că pentru mine ar fi o experiență pozitivă (evident, după ce am trecut prin toate căcaturile, și oribilitațile sunt la nivel de amintire).

În al treile rând, dacă nu mor de cancer, care ar fi alternativele? Las la o parte miile de boli care te ucid lent și dureros pe care am șanse relativ mici să le fac. Mă gândesc doar la cele care sunt cele mai probabile.

- Alzheimer. Boală genetică. Cunosc cel puțin două cazuri în familia mea, tatăl tatălui meu și mătușa (biologică, mama adoptivă) mamei mele. Bunica mea a dus-o ani de zile, incapabilă să facă cele mai de bază lucruri, cum ar fi de exemplu să se spele zilnic. Incidental, legile din România nu ne-au permis internarea ei într-o instituție de specialitate iar accesele de violență și comportamentul în general, au obligat-o pe mama să o lase singură într-un apartament. Și-a petrecut ultimii ani din viață în frică, confuzie, uitare și rare momente de luciditate în care conștiința propriei situații probabil o făceau să simtă o disperare și o tristețe pe care mi-e greu să le imaginez. Pe bunicul nu l-am văzut în starea aceea. Însă mi s-a povestit că era regulat adus acasă de oamenii din cartier, din plimbări în care ieșea cum nimerea, de exemplu iarna desculț, în pijamale, căcat pe el și alte ipostaze de gen. Tata mai era chemat de vecini atunci cand se simțea gazul lăsat deschis și el refuza să deschidă ușa. Asta, pe scurt. Lista ororilor poate continua în ambele cazuri.
- Diabet. Mama tatălui meu. Ajuns în ultimă fază, dependență de insulină, regim alimentar auschvitzian, diabetul zaharat nu se oprește aici. Bunica mea a suferit de frig datorat circulației proaste a sângelui, dificultăți la mișcare, obezitate, cataractă, orbire parțială pînă la peste 90%, cangrenă datorată circulației periferice deficitare (pe care, fiind oarbă, n-a văzut-o și n-a simțit-o pentră că simțul ei tactil nu funcționa cum trebuie). A murit cu ambele picioare amputate, un trunchi ciopârțit și putred.
- Accident rutier. Fac parte dintr-o categorie cu risc foarte mare de moarte în urma accidentelor ușoare. Doi tineri pe motocicletă au murit din cauza dezechilibrului: pe șosea o pasăre a intrat în pasager. O dacie în depășire a lovit un altul. Descarcerarea a durat 3 ore, după aceste chinuri, a murit în ambulață. Șoferul daciei n-a avut nimic. Unul a intrat într-un tir care a frânat brusc. De multe ori, moartea survine după o perioadă de agonie, de dureri și senzații, mă gândesc, din cele mai groaznice. Să fiu întinsă pe șosea, să nu văd decât șoseaua din cască, să nu îmi simt picioarele și să urlu că vreau să mor, numai ca să nu trăiesc într-un scaun cu rotile, apoi să urlu că vreau să trăiesc, oricum, pentru că mi-e groază de moarte și am atâtea lucruri pe care nu le-am făcut, apoi să nu mai pot nici să urlu, nici să văd, nici să aud, doar să simt frică și confuzie pentru că nu știu ce se întâmplă cu mine și să mor fără să știu niciodată. Mi-e frică de asta de fiecare dată când urc în șa. Dar refuz să îmi iau mașină. Așa cum refuz să mă las de fumat.
- SIDA. Sistem imunitar nimicit. Asemănătoare cu cancerul, doar că de asta mori sigur. Neplăcut. Lent, dureros, chinuitor.

Atunci când mă gândesc doar la aceste opțiuni, cancerul pulmonar devine o boală ușoară. Dacă aș avea de ales, aș alege cancerul. Pentru că aș avea șanse să trăiesc, probabil mari pentru că l-aș descoperi la timp. Poate. Și dacă ar fi să mor, tot de cancer pulmonar aș alege. Aș putea să plec undeva, unde să pot iubi, într-o cabană de munte pe Retezat sau poate altundeva. Aș avea timp să îmi iau adio, să spun ce am de spus cui am de spus ceva. Aș avea nevoie doar de morfină, și probabil de nițică inspirație. Deși, la dracu, în situații din astea, cine n-ar avea inspirație. Aș sta în fața focului și aș scrie cât pot. Aș scrie tot și încă pe deasupra. Prietenii mei ar fi nevoiți să vină să mă vadă și probabil că aș avea în fiecare week-end câte un party. Probabil aș trăi murind cât n-am trăit trăind până atunci. Și aș iubi toți bărbații și toate femeile pe care i-aș întâlni. Și aș face dragoste în loc de sex. Și m-aș bucura de orice nor și orice frunză, și orice gând. La dracu, parca am deja un început de cancer pulmonar, doar că nu mă pot bucura de el cum trebuie că mai am și servici și prea puțini bani. Ce de căcat e viitorul, dacă o iei așa... În lipsa lui, câte aș putea...

La dracu, de asta vreau să mor de cancer pulmonar.

Sau... aș putea să mă las. De țigări. De alcool. De dulciuri, de carbohidrați și de carne. De sex. De motor. De umblat în frig cu capul gol. De dansat în zăpadă în picioarele goale. De mâncat fructe nespălate. De pisică. De ros pixul. De ieșit din casă. De făcut duș. De protestat. De orice risc. De tot ce ar putea să mă rănescă. De tot ce ar putea să mă facă să simt că sunt vie. Să mor mâine și să-mi las un stârv prea sănătos să vegeteze în urma mea.

Mă scuzați, mă duc să fumez o țigară. Și pe urmă încă una. Și încă una. Și pe urmă...

Sclavi

Îi văd când mă opresc la trecerile de pietoni: privesc masinile şi măresc pasul într-o fugă caraghioasă. Nu le e atât frică, cât ruşine. Pentru că ei ştiu că sunt inferiori oricărui om care conduce o maşină. Pentru că aşa au fost învăţaţi şi aşa vor învăţa pe alţii. Fug, pentru că înăuntrul lor înţeleg că trecerea aceea este, nu un drept, ci un privilegiu pe care îl pot pierde dacă devin prea obraznici, prea deranjenţi. Le e frică, pentru că în sinea lor, este implementată profund conştiinţa că orice stăpân din spatele volanului îşi poate pierde răbdarea şi îi poate călca, pentru că stăpânii au acest drept de viaţă şi de moarte asupra lor.

Sunt în autobuze şi tramvaie, îndurând frig, putori, înghesuială, mojicii, mizerie, transpirînd şi împuţindu-se la rândul lor, înghiţind atâtea încât devin indiferenţi la orice suferinţă care nu le aparţine. Aruncă reflex cate un leu cerşetorilor cu cristoşi pe buze, nu din milă, ci pentru a mulţumi stăpânii din biserici. Se duc pe plantaţii, unde sunt exploataţi şi umiliţi de către stăpânii şefi, minţiţi că acei bani pentru care muncesc nu sunt un drept, ci un privilegiu, că ceea ce fac ei e un fel de cerşetorie, că dacă îndrăznesc să ceară mai mult vor fi aruncaţi în stradă, de unde nu-i va mai lua nimeni să le ofere o slujbă, sau oricum vor nimeri mai prost decât sunt acum, că ăşi vor piered şi puţinul pe care îl au. Vin din cutii mizerabile şi meschine pline de nevoi, de frustrări, de certuri, bătăi, de nefericire, de ură.

Sunt convinşi că banii le pot cumpăra libertatea şi încearcă să îi obţină în singurul fel în care cred că pot fi obţinuţi: furând. Dacă reuşesc să obţină mai mult decât au nevoie pentru a-şi asigura minimul de supravieţuire, folosesc surplusul pentru a imita opulenţa. Atât de departe de lumea celor bogaţi, le este imposibil să înţeleagă modul ei de funcţionare. Imită doar ceea ce pot vedea de la distanţă: zidul sclipicios al celor îmbogăţiţi peste noapte, pentru care maşinile, casele, telefoanele cat mai mari, mai sclipitoare, mai aurite si mai pline de bucăţele de plastic denumite pompos "cristale zvarovski" însumeayă valoarea lor umană. Renunţă la propria personalitate, de multe ori deja pierdută, la propria demnitate umană, la masa de prânz, pentru a fi cât mai aproape de imaginea la care acced. Ei ştiu că banii pot cumpăra orice, chiar şi suflete, pentru că şi sufletul lor este de vânzare pe piaţă.

Sunt în fiecare duminică în biserici, construcţii întunecoase şi umede ca pivniţele care ţineau loc de camere de tortură medievale. Se închină la pereţii mânjiţi cu aur, strat atăt de subţire încât poţi vedea prin el stratul cenuşiu al mucavalei desedubt, la statui de ghips, învelite în culori ce se cojesc grotesc. Se închină la stăpânii lor, cei care le spun cum ar trebui să îşi ducă viaţa, care le spun că ar trebui să se simtă vinovaţi pentru că sunt oameni, care îi învaţă că banii pot cumpăra iertarea. Că supunerea le poate cumpăra iertarea. Stăpânii care îi ţin legaţi în lanţurile neputinţei şi lipsei de informare, cei care îi conving că soarta lor e să înghită şi să se supună unui lung ţir de stăpâni nesătui, dintre care cel mai nesătul şi mai puternic e un dumnezeu. Că acest dumnezeu vrea tot timpul ceva de la ei, că îi vrea robi, că în mâinile lui stă soarta lor, fericirea lor, singura lor şansă de scăpare, de răzbunare, singura lor speranţă.

Minţiţi, bătuţi, îngenunchiaţi, înfomataţi şi dispăeraţi, sclavii mint, bat, înşeală, îngenunchează pe alţii atunci când au ocazia. Trăiesc o viaţă chinuită, inacapabili de a-şi depăşi condiţia, producători de copii de sclavi, educaţi pentru a fi sclavi al rândul lor. Apoi mor. Şi existenţa lor se încheie. Şi ei dispar, fără a fi niciodată nimic altceva decat nişte sclavi. Nişte oameni cu potenţialul de a fi orice, de a fi fericiţi, de a căuta, de a găsi, de a descoperi, de a învăţa, de a crea, retezaţi, modificaţi, călcaţi, supuşi. Sclavi.