home at last

Craiova.
Plecam lamaios, intr-o formula altfel decat data trecuta. Trei oameni noi de la "ei" si doamne, toti trei ca vai-si-amar de capul lor. "Noi" aceeasi, acuma si mai uniti dupa primul turneu. prima bucurie: trenul rapid nu avea scaune de sageata. rasuflam usurati cu totii, ne vom putea odihni. Ne odihnim, mancam, cantam, chestii.

Ajunsi la Craiova, organizarea masii, ne inghesuim in taxiuri, eu iar ma uit urat, ni s-a promis microbuz. O bat pe asta, pe cuvant, data viitoare ramane fara noi. Ajungem in camin, internatul liceului de chimie. Mi se face rau. Responsabilul ne cazeaza in cele mai bune camere care aratau de parca eram la puscarie, mai putin gratiile. Ni se dau doua chei la 3 camere "se potrivesc la toate usile". Inghet. Ma gandesc la recuzita, la lap-top, in definitiv si la chiloti, he he, la parfumul Cristian Dior (acuma ma laud). Copii se organizeaza sa plece dupa mancare si lacate. Ni se ofera sa mancam la cantina. Cina era o mancare de cartofi cu gust de sosete si doua felii de salam de eca mai proasta calitate. toate in gamele de metal. Ne hotaram in grup sa nu mai mancam acolo. In veci!

Descoperim cu stupoare ca din 3 camere una singura avea priza, si aia era stricata. Lap-top, telefoane, camerele de filmat, aparatele cu acumulatori. Ma enervez. Ni se explica simplu ca iarna e frig ca naiba, nu prea dau caldura in calorifere si nu lasa copii cu prize ca baga resouri. Mama voastra de comunisti imputiti. Imi vine sa il iau de gat, raman socata, ma dezmeticesc doar sa vad ca a plecat. Ma gandesc la bietii copii. Ma duc la baie. Miroase a urina. E mizerabila. Nu te poti aseza pe veceu. Usa de la cabina nu se inchide, te pishi atarnata de veceul inalt ca naiba cu o mana spanzurata de usa ca sa stea inchisa. Ma cutremur. Nu sunt o fiinta sensibila si in general pot sa stau in orice conditii. Ma gandesc la copii aia, imi amintesc si de alte locurii pline de mizerie. Vin baietii din trupa si ne povestesc ca baia barbatilor e film horror. Mi se face scarba.


Inainte de somn vreu sa merg la dus. Descoperisem ca in sala de dusuri nu exista bec, deci faci dus pe intuneric, pe bajbaite. Descopar niste lacate pe usa. La dracu, e interzis sa faci dus dupa ora 9. Nu inteleg de ce, nici nu mai incerc. Trec in sala de chiuvete si ma spal acolo. La chiuveta. Cu sticla. Injur.

Ne pregatim sufleteste pentru primul spectacol. Merge bine. Culmea, copii sunt receptivi. Rasuflam usurati. Soferul e super, tipa locala e super. Oprim sa fumam in camp, nimeni nu ne streseaza, nu ne grabeste. Totul e lejer, doar eu ma stresez pe interior, anticipand toate relele din lume, m-a pus dracu' responsabil penste trupa.

Joi. Dupa spectacol ne intoarcem la Craiova si ne plimbam prin parc. Nu trebe ratat. Este. Cica e al doile-a parc ca marime din Europa. N-am verificat. Tipa locala lesinata de incantare de cat de frumos e parcu' lor. Ma, recunosc ca nu era urat. Un fel de Cismigiu imbunatatit pe alocuri, pe alte locuri stricat de unele tuseuri. Ca cimitirul, de exemplu. Amplasat total cretin in parc. Sau gradina zoologica cu animalele pe care le-am privit de departe cu lacrimi in ochi. N-am sa inteleg niciodata de ce trebuie unii oameni sa chinuie bietele aimale.

Ne regrupam si mergem la teatru. Medeea. Piesa superb construita, actorii joaca foarte bine. Suntem impresionati. Mergem in culise, schimbam impresii, aflam de festivale. De ale noastre. Cele doua mimoze de la "ei" dau sa lesine vazand pe unu. Cica seamana cu Robin Williams (who the fuck is Robin Williams?????), si batztaiau umede in jurul bietului om care in definitiv n-avea nici o vina ca seamana cu ala. Ma, tot respectul pentru teatrul din Craiova, daca si regizorul ar fi fost al lor le mai dadeam o bila alba.

O mai tineti minte pe Patricia? N-a venit la teatru. Singura ea, de la "noi". Bravos natiune, cu asta a pierdut orice urma de consideratie din partea mea. Si crizele pe care le-a facut dupa aia, cand ne-am intors toti incantati de teatru, vazandu-se pierduta din centrul atentiei, disperata sa-si reia locul, pierdut pe veci, fetita mea, n-a mai reusit sa revina. Am avut eu grija. :)

Mi-a fost teama sa ma duc la veceu. Peste tot mizerie crunta. Veceuri in curte, fara apa unde sa te speli, mirosul de urina care era peste tot, si in magazine, si in oameni, probabil si in suflete. Nu stiu ce am mancat dar stomacul meu se revolta constant, acid, gaze, dureri. Toate au trecut cand am ajuns acasa. Brusc, ca prin minune.

In ultima zi, in inchisoarea aia cu pretentie de internat, am reusit sa imi nenorocesc un deget. A durut atat de tare si atat de mult incat eram convinsa ca e rupt. In viteza maxima am luat un picior de masa metalic cu degetul mic de la piciorul stang. Cu doua ore inainte de spectacol. Cand am ajuns unde trebuia sa joc schiopatam si fiecare pas insemna un scrasnet din dinti de durere. Am jucat asa. Dupa spectacol, fiul soferului, un pusti dragut (mimozele iar gravitau umede) s-a uitat la mine si mi-a spus ceva de genul ca am mers de parca nu as mai avea probleme. Am zambit si i-am spus ca pe scena nu am voie sa simt alte dureri decat cele impuse de rol. Apoi m-am indepartat schiopatand si strambandu-ma de durere, o durere in sfarsit nedisimulata de nimic. He he, de aia impart eu lumea in oamenii de teatru si "ceilalti". Uneori, cand renunt la umilinta, sau cand ma enervez pe prostia umana,. Sau cand, ca acum, ma prinde un zambet de duiosie intalnind un naiv, sau mai degraba unul care nu stie cum e si ii vad respectul intiparit pe chip.

Aseara am ajuns acasa. In sfarsit. Primul lucru a fost sa ma asez pe veceu. Am simtit mirosul baii mele, ceva galben, de fructe, asta in afara de mirosul de mere verzi al odorizantului de toaleta. Dupa atatea zile de chin, de mizerie si mirosuri de urina si fecale, ma asezam intr-un loc unde mirosea a fructe, frumos, dulce. Apoi am supralicitat cu o baie in care am varsat mult mult spumant, tot de fructe. Ma imbatam cu mirosurile dulci, ma jucam cu spuma si ma bucuram de o mult dorita relaxare. E ciudat, nu-ti dai seama cat de mult ai pana nu iti ia cineva aceste lucruri. Lucruri pe care eu le consideram strictul necesar, minimum de confort. Unii traiesc de o viata fara ele. Eu am descoperit ca nu mai pot. Poate ca as putea, dar nu mai vreau. Chiar daca nu am neaparata nevoie de ele, le doresc, imi sunt dragi.

M-am spalat cu bretele, m-am frecat bine, am simtit ca trebuie sa scot toata mizeria adunata din mine. M-am asezat in pat, singurul lucru pe care l-as mai fi dorit ar fi fost asternuturile proaspete, chiar scrobite, care sa miroasa a curat si a detergent. Si totusi, chiar si plapuma care pastrase mirosul meu si a cui o mai fi dormit la mine ultima oara ma facea sa ma simt si sa ma bucur ca in sfarsit am ajuns acasa. Ah, era sa uit de cea mai importanta fiinta, pisica mea, care m-a certat ca am lipsit, mi-a spus cat de suparata a fost ea, ca au fost straini pe aici si iar am lasat-o singura cu ei si a trebuit sa se ascunda sub scara. Si pe urma ne-am impacat si dupa baie s-a pus pe mine torcand si am adormit asa cu ea in brate.