Iarasi?

Unii oameni tind sa ma dezamageasca constant. "Iert", merg mai departe, asteptarile .. se duce totul la naiba. Pentru ca se incapataneze sa ma dezamagesca din nou, cu promisiunile, intuite doar, nerespectate. Fara sa-si dea seama ca din cat a fost mai e atat de putin, ca eu ma astept totusi sa-si revina. Poate intr-o zi ... ma amagesc singura. Gustul amar al certitudinii refulata in subconstient ca nu va fi niciodata mai mult de atat. Cacat. Caut in jurul meu o cale de a ajunge acasa. Stupid, inutil, chiar daca as gasi-o, lasitatea mea caracteristica m-ar impiedica sa fac mai mult de un pas, la fal ca si atunci. Gustul rosu al sangelui inca il mai simt pe limba. Imi imaginez cum ar fi si e ca si cum m-as uda inchipuindu-mi o partida buna. Chinuitor, frustrant, dorinta. Si totusi o oarecare placere masochista de a-mi imagina cum ar fi. Teama, adrenalina, x si y, lungul vant de afara, astazi sper sa fie ultima zi in care a rasarit soarele. Sunt ragusita, as urla, nu pot, la fel e toata viata, eu vreau sa urlu si toata lumea vorbeste in soapta. Am o palma transpirata lipita de gura, mirosul intepator, nu pot sa respir. Si as urla, as canta. Acasa. Vreau acasa. Mama, tata, mi-e dor. Oare de ce traiesc oamenii? Oare de ce iubesc oamenii viata? Oare voi invata vreodata sa iubesc? La dracu, iar am luat-o razna, si asta doar din cauza ta, si tu nici nu stii cat de mult m-ai dezamagit, si daca ai citi, nu te-ai recunoaste. Habar nu ai cine sunt, oare te-ai uitat vre-odata mai mult de 5 minute la mine. Ca sa vezi ca sunt mai putin decat toate dar ceva mai mult decat tine. Habar nu ai ca eu sunt ceva mai mult, pentru ca stau in umbra si nu-mi flutur umbrela cu model albastru ca celelalte. Si din umbra te privesc, te ascult, te vad cum te chinui sa-mi ignori prezenta chiar daca stii ca sunt acolo, nu iti dai seama ca te privesc, te ignor si eu, ne jucam aiurea. Viata cacat. Si tu si eu am pasit si nu mai vreau, aceeasi soarta, acelsi suflet, fara sa o recunoastem nici eu nici tu, ingropandu-ne adevarurile in cinism. O, da, buzele subtiri si inuman de rosii care soptesc, ranesc, musca fara atinga, rosul ala e sangele victimelor noastre. Si eu si tu, fiecare in coltul nostru. Ne imfruptam din musculitele care zboara bezmetic, mereu doi straini, aceeasi carne, acelasi sange, aceeasi natura frustrata, mizerabila. Acelasi dor de moarte si de viata, aceleasi minciuni, aceleasi victime. Da, ca mine esti si ma dezamagesti pentru ca jocurile tale au devenit atat de simple, victimele cad una dup alta, avem burtile pline si ne-am lenevit amandoi, nu ne mai jucam cu ele la fel ca innainte. Mai tii minte cum ne-am cunoscut, eu calcand paienjeneste pe panza ta intinsa, tu dispretuindu-ma si iubindu-ma pentru asta in acelasi timp. Apoi eu, cu mastile mele, retragandu-ma in coltul meu, in panza mea. Tu ignorandu-mi prezenta de atunci. Spionandu-ne prosteste de atunci, eu joc mai tare, tu ma dezamagesti, unde imi e rivalul, pariurile si bucuria victoriei? Ah, cat de mult te urasc pentru cat de simple ti-s jocurile si pentru cat de fada e panaza ta. Si cat de mult te iubeam pentru ca ai ales sa ma ignori pentru ca prezenta mea iti deranja musculitele. Iti iubesc musculitele, pot sa iau si eu o gura? Sau mai bine nu, n-avem aceleasi gusturi. Asa-i ca nu te recunosti? Nu, n-ai sa recunosti niciodata ca umbra mea e pentru tine cat toate luminitele licuricilor. Iar eu privindu-te ma gandesc ca ar fi aproape incestuos sa ne apropiem mai mult. Aceeasi carne, acelasi suflet, acelasi sange, aceleasi doruri. acelesi dorinte murdare. Asteptam amandoi si n-are sa apara niciodata, fiinta care sa ne mantuie, suntem amandoi prea batrani, prea uzati, prea murdari in interior. Si condamnati pe veci la colturile noastre. Ahhhh, cat ma poti dezamagi azi!