Cand a venit criza economica in Romania a fost mare sarbatoare. Politicienii s-au intrecut in a o primi cu covorul rosu, cu paine, cu sare, cu femei frumoase, traditional. De atunci n-a mai plecat, si politicienii nostrii inca se mai intrec in a-i face sederea cat mai placuta. Iar ea ii rasplateste cu ocazii de a-si implanta mainile in buzunarele oamenilor pana la umar. Ce mai, e o simbioza frumoasa, mai putin pentru noi restul, care privim de pe margine mimand neputinta.
Si asa, desi orice om cu oarecare studii de economie stie ca e la mintea cocosului ca in timp de criza sa se scada birurile, la noi cresc pe zi ce trece. Impozitul a crescut, TVA-ul a crescut, salariile la bugetari s-au redus, sporurile s-au evaporat si ele, pensia a scapat ca prin urechile acului aproape neatinsa.
Pe langa politicieni, mai exista o singura institutie care o duce ca pe roze. O cunoasteti, e falnica, mareata, o platim vrem nu vrem. Singura institutie in care, pe vreme de criza, se investesc bani, multi bani, si nu i se cere absolut nimic in schimb. Nici taxe, nici impozite. Desi este finantata atata de catre stat cat si din donatii, percepe taxe usturatoare pentru orice mic serviciu prestat, onorarii obligatorii si nenegociabile, asa cum stie orice meltean care a avut de- face cu biserica.
Un mic calcul gregar: numarul de biserici din cele 12 culte recunoscute de statul roman, taxa pe serviciu religios, numarul de servicii religioase dintr-o luna, impozitul pe lacas de cult/casa parohiala. Impozitarea si taxarea lor (la fel ca orice alt serviciu subventinat de stat, educatie, medicina, etc) ar insemna practic ca Romania ar iesi din criza economica cel tarziu martie 2011. Cu surle si trambite, cu achitat de imprumuturi FNI, cu...
Eu vreau sa ies din criza. Daca mai vrea cineva, poate sa isi declare intentia aici semnand o scrisoare deschisa catre preaiubitul nostru conducator si shleahta lui, evident daca sunteti de acord cu continutul scrisorii.
Da, stiu ca suntem putini, stiu ca semnaturile astea nu conteaza de fapt, stiu ca gestul e unul gratuit. dar cand traiesti sub semnul lui "poate", in tara lui "las ca merge si asa", chiar si gesturile gratuite capata semnificatie.
Daca v-a placut, mai dati si altora.
Si-nc-o data lincu: www.asur.ro
Wednesday, 6 October 2010
Sunday, 3 October 2010
Jesus use me
Because only Jesus would. For anything you might think of.
sursa: http://www.alleewillis.com/blog/tag/cheesy-lp/
Eu si fratele meu
Eu si fratele meu suntem niste oameni frumosi. Dacă pe lumea asta există oameni care trăiesc din inerţie, pentru care frumosul e dictat de reclamele de la televizor şi revistele colorate, noi nu suntem din această categorie. Undeva în genele noastre am primit o moştenire ciudată şi frumoasă, ceva ce se regaseşte uneori în familie, fragmentar. Am avunt cumva noroc să primim această moştenire. Amândoi avem o inteligenţă peste medie, sensibilitate peste medie şi simţ artistic. Şi acea pornire sufletească de a face ca oamenii din jurul nostru să devină mai buni. Chestie care ne şi reuşeşte.
Paradoxal, pe noi nu ne-au iubit părinţii. Ba da, ne-au iubit la început când facerea nostră se încadra în tabloul de familie. Apoi tabloul s-a schimbat şi noi n-am mai avut loc în el, deşi ne încăpăţânam să fim acolo. Tatei i-a fost cel mai uşor, ne-a abandonat pur şi simplu. Mama l-a invidiat mereu pentru asta. Şi l-a urât pentru asta. Mama s-a trezit cu noi pe cap, în imposibilitatea de a ne abandona. I-am stat amândoi ca nişte obstacole în calea noului tablou de familie. Şi n-a ezitat să ne facă să simţim asta cu fiecare ocazie.
Mama n-a făcut niociodată vre-un sacrificiu pentru noi. A fost însă nevoită să facă sacrificii din cauza noastră. N-a simţit niciodată fericirea de a face un sacrificiu personal pentru ca noi să fim fericiţi. Pentru mama, fericirea copiilor ei nu a contat niciodată. Fericirea ei a fost întotdeauna în exteriorul acelei familii netradiţionale de o mama şi doi copii, familie pe care nu şi-a dorit-o, nu a acceptat-o şi nu şi-a asumat-o niciodată. Ne-a urât pentru asta. Şi nu a ascuns-o niciodată.
Uneori, mama ne spunea imbecilităţile clasice "pentru voi muncesc". Nici măcar nu cred că minciunile astea erau fabricate pentru noi, ci pentru ea însăşi. Mama avea cultul psihologului-reparator. Mă ducea la psihologi în speranţa că voi deveni ceva ce putea integra în viaţa ei, ceva normal. De fiecare dată când psihologii terminau evaluarea şi îi spuneau că trebuie să lucreze cu ea şi nu cu mine, mama făcea o criză de isterie. Se supăra foarte tare pentru că voia să audă doar că sunt eu copilul cu probleme şi că pot fi reparat. se minţea că îi manipulez, că sunt o fiinţă rea din fire şi că în ciuda firi mele malefice ea totuşi îmi oferă totul.
Pentru mama, "totul" se rezumă la bani. Pentru ea, acoperişul de deasupra capului şi pâinea zilnică reprezintă toate condiţiile pentru ca un copil să devină tot ceea ce şi-a dorit ea să devenim. Ne consideră rataţi pentru că dăruim mai mult decât obţinem. Pentru mama, în relaţiile interumane singura monedă validă este banul. Sistemul ei de valori este construit pe trepte în care cei mai de sus îi aduc cei mai mulţi bani. Noi nu suntem nici măcar pe ultima treaptă de jos, pentru că noi doar cheltuim. E convinsă că dacă am iubi-o, am face bani.
Tata în schimb, nu ne sună niciodată. Uneori îşi aminteşte de aniversarea mea şi mă sună. Pe fratele meu nu îl sună nicodată. Atunci când îl sun, îmi reproşează că nu l-am sunat de mult, deşi de fiecare dată îi amintesc că poate şi el face asta. Când ne întâlnim, se lamenteză mereu că nu a putut să ne ajute, deşi de fiecare dată când îi cer ajutorul se eschivează. Tata poate să se plângă că nu are bani chiar şi atunci când îi povestesc că există zile în care nu am ce mânca iar el cheltuie într-o lună mai mult decât am eu nevoie într-un an.
Părinţii mei au în comun sentimentul de vinovăţie pe care mi-l induc pentru greşeli care nu îmi aparţin şi pentru vini care sunt ale lor. Cumva cred că şi-ar dori să ne iubescă. Cu condiţia ca ...
Însă eu şi fratele meu suntem două fiinţe inteligente, foarte sensibile, care au nevoi şi sentimente şi dorinţe care sunt doar ale noastre şi care nu concid cu ale lor. Ne încăpăţânăm să fim de neiubit pentru părinţii noştrii. Şi ne încăpăţânăm să existăm încă în vieţile lor, deşi ei nu ne-au dorit decât pentru partea de viaţă care le-a fost comună.
Fratele meu este o persoană extraordinară. E un om care merită iubit. E un om pe care vreau cu disperare să îl cunosc şi să îl iubesc. Aşa cum e, cu calităţile şi defectele lui. Îl iubesc pe fratele meu şi totuşi între noi există o prăpastie, pentru că niciunul dintre noi nu ştim cum să îl iubim pe celălalt. Şi pentru că experienţa ne-a învăţat să ne fie teamă de asta. Mă consolez cu gândul că există pe lumea asta oameni care îl iubesc, ca pe mine, şi care îi sunt aproape. Poate că într-o zi voi învăţa să îmi iubesc fratele. Şi în ziua aia poate îmi voi recupera bruma de familie pe care părinţii noştrii ne-au luat-o atunci când şi-au pierdut-o pe a lor.
Acesta poate fi începutul unui roman. Autobiografic sau nu. Un roman pe care l-aş scrie dacă aş crede că ar ajuta în vre-un fel pe cineva. Mi-e însă teamă că în continuare vor fi copii care vor fi făcuţi doar penru a se încadra într-un tablou. Şi că, în continuare, aceste tablouri se vor schimba în ciuda existenţei lor. Mă tem că vor exista mereu copii abandonaţi, ca noi, care se vor încăpăţâna să existe şi să aibă nevoie de o dragoste care nu li se va oferi niciodată.
Paradoxal, pe noi nu ne-au iubit părinţii. Ba da, ne-au iubit la început când facerea nostră se încadra în tabloul de familie. Apoi tabloul s-a schimbat şi noi n-am mai avut loc în el, deşi ne încăpăţânam să fim acolo. Tatei i-a fost cel mai uşor, ne-a abandonat pur şi simplu. Mama l-a invidiat mereu pentru asta. Şi l-a urât pentru asta. Mama s-a trezit cu noi pe cap, în imposibilitatea de a ne abandona. I-am stat amândoi ca nişte obstacole în calea noului tablou de familie. Şi n-a ezitat să ne facă să simţim asta cu fiecare ocazie.
Mama n-a făcut niociodată vre-un sacrificiu pentru noi. A fost însă nevoită să facă sacrificii din cauza noastră. N-a simţit niciodată fericirea de a face un sacrificiu personal pentru ca noi să fim fericiţi. Pentru mama, fericirea copiilor ei nu a contat niciodată. Fericirea ei a fost întotdeauna în exteriorul acelei familii netradiţionale de o mama şi doi copii, familie pe care nu şi-a dorit-o, nu a acceptat-o şi nu şi-a asumat-o niciodată. Ne-a urât pentru asta. Şi nu a ascuns-o niciodată.
Uneori, mama ne spunea imbecilităţile clasice "pentru voi muncesc". Nici măcar nu cred că minciunile astea erau fabricate pentru noi, ci pentru ea însăşi. Mama avea cultul psihologului-reparator. Mă ducea la psihologi în speranţa că voi deveni ceva ce putea integra în viaţa ei, ceva normal. De fiecare dată când psihologii terminau evaluarea şi îi spuneau că trebuie să lucreze cu ea şi nu cu mine, mama făcea o criză de isterie. Se supăra foarte tare pentru că voia să audă doar că sunt eu copilul cu probleme şi că pot fi reparat. se minţea că îi manipulez, că sunt o fiinţă rea din fire şi că în ciuda firi mele malefice ea totuşi îmi oferă totul.
Pentru mama, "totul" se rezumă la bani. Pentru ea, acoperişul de deasupra capului şi pâinea zilnică reprezintă toate condiţiile pentru ca un copil să devină tot ceea ce şi-a dorit ea să devenim. Ne consideră rataţi pentru că dăruim mai mult decât obţinem. Pentru mama, în relaţiile interumane singura monedă validă este banul. Sistemul ei de valori este construit pe trepte în care cei mai de sus îi aduc cei mai mulţi bani. Noi nu suntem nici măcar pe ultima treaptă de jos, pentru că noi doar cheltuim. E convinsă că dacă am iubi-o, am face bani.
Tata în schimb, nu ne sună niciodată. Uneori îşi aminteşte de aniversarea mea şi mă sună. Pe fratele meu nu îl sună nicodată. Atunci când îl sun, îmi reproşează că nu l-am sunat de mult, deşi de fiecare dată îi amintesc că poate şi el face asta. Când ne întâlnim, se lamenteză mereu că nu a putut să ne ajute, deşi de fiecare dată când îi cer ajutorul se eschivează. Tata poate să se plângă că nu are bani chiar şi atunci când îi povestesc că există zile în care nu am ce mânca iar el cheltuie într-o lună mai mult decât am eu nevoie într-un an.
Părinţii mei au în comun sentimentul de vinovăţie pe care mi-l induc pentru greşeli care nu îmi aparţin şi pentru vini care sunt ale lor. Cumva cred că şi-ar dori să ne iubescă. Cu condiţia ca ...
Însă eu şi fratele meu suntem două fiinţe inteligente, foarte sensibile, care au nevoi şi sentimente şi dorinţe care sunt doar ale noastre şi care nu concid cu ale lor. Ne încăpăţânăm să fim de neiubit pentru părinţii noştrii. Şi ne încăpăţânăm să existăm încă în vieţile lor, deşi ei nu ne-au dorit decât pentru partea de viaţă care le-a fost comună.
Fratele meu este o persoană extraordinară. E un om care merită iubit. E un om pe care vreau cu disperare să îl cunosc şi să îl iubesc. Aşa cum e, cu calităţile şi defectele lui. Îl iubesc pe fratele meu şi totuşi între noi există o prăpastie, pentru că niciunul dintre noi nu ştim cum să îl iubim pe celălalt. Şi pentru că experienţa ne-a învăţat să ne fie teamă de asta. Mă consolez cu gândul că există pe lumea asta oameni care îl iubesc, ca pe mine, şi care îi sunt aproape. Poate că într-o zi voi învăţa să îmi iubesc fratele. Şi în ziua aia poate îmi voi recupera bruma de familie pe care părinţii noştrii ne-au luat-o atunci când şi-au pierdut-o pe a lor.
Acesta poate fi începutul unui roman. Autobiografic sau nu. Un roman pe care l-aş scrie dacă aş crede că ar ajuta în vre-un fel pe cineva. Mi-e însă teamă că în continuare vor fi copii care vor fi făcuţi doar penru a se încadra într-un tablou. Şi că, în continuare, aceste tablouri se vor schimba în ciuda existenţei lor. Mă tem că vor exista mereu copii abandonaţi, ca noi, care se vor încăpăţâna să existe şi să aibă nevoie de o dragoste care nu li se va oferi niciodată.
Thursday, 23 September 2010
La rezistence
Am aflat si eu acum (că aşa aflu eu, cu întârziere, că nu sunt la curent) că cică între Mircea Badea (sunt fan) şi Şerban Huidu (sunt fan) se există un fel de hârjoneală. Adică fiecare zice despre sine că e cu cinci minute mai deştept decât celălalt şi se discută aprins despre cine are mai mulţi fani înrăiţi. În acest context, fanii înrăiţi se intrec în a aduce invective cât mai originale adversarului pe blogul idolului lor.
Partea amuzantă e că şi unul şi celălalt macane la emisiuni ce înseamnă adulaţia în românia şi cum acesta e un prerogativ al prostimii. Ceea ce e perfect adevărat, a zis-o Yung acum multă vreme, s-a verificat, perfect just. De fapt, din coerenţa şi stilul gramatical (dar mai ales din mesajul transmis) al adulatorilor, atât de o parte cât şi de cealaltă, se vede clar nivelul IQ-ului.
În România 5 milioane de oameni au votat cu Băsescu în 2009. Aceiaşi oameni au rămas muţi de uimire când a redevenit Boc prim ministru în 2010. Aceiaşi oameni şi probabil mulţi alţii se uită la Otv cu o frecvenţă aiuritoare. Tot aceiaşi tâmpiţi l-au votat pe Iliescu de 2 ori. De ce ai vrea, ca om cu pretenţii de intelectual, să îţi atragi adulaţia unei mase cât mai mari de prostime? Înţeleg că un om politic este obligat să îşi atragă admiraţia prostimii pentru că prostimea este majoritară şi votul nu este condiţionat de IQ. Dar ca intelectual...
De fapt, ce statut au oamenii de media din ziua de azi? Clar nu de intelectuali. Badea, oricât de simpatic este, clar nu intră în categoria oamenilor culţi. La fel şi Huidu. Să nu mai vorbim de Ciutacu, care mă uimeşte de fiecare dată când îl văd cu cât de incult este. În imaginaţia mea, în utopia din creierii mei, jurnaliştii sunt oameni de cultură. În realitate ei nu sunt. Unii sunt simpatici. Unii nu. Însă prostimea, reuşind să se identifice cu ei, îi găsesc simpatici deşi nu găsesc multe motive să îi respecte.
De fapt ceea ce îmi sugerează mie acest meci dintre cei doi, este o luptă de cocoşi. Un concurs de atras prostime în galerie. Ei căcat, cât de greu e să atragi prostime? Chiar merită să faci efort pentru aşa ceva? Înţeleg că aşa se face banul, prin plimbarea prostimii cu trăsurica pe alaiurile mediatice dar chiar atâta foame există în ăştia doi încât nu se mai pot ridica peste nivelul ăsta?
Nu ei ne povestesc cum arde ţara? Se mai piaptănă mult? Dacă ar lăsa amândoi pretenţiile de deştepţi şi n-ar mai povesti cât de prost e celălalt, pentru că amândoi au dreptate, poate ar face dracu o chestie pozitivă în loc să se zburlească unul la altul lăudându-se cu mărimea coaielor.
Partea amuzantă e că şi unul şi celălalt macane la emisiuni ce înseamnă adulaţia în românia şi cum acesta e un prerogativ al prostimii. Ceea ce e perfect adevărat, a zis-o Yung acum multă vreme, s-a verificat, perfect just. De fapt, din coerenţa şi stilul gramatical (dar mai ales din mesajul transmis) al adulatorilor, atât de o parte cât şi de cealaltă, se vede clar nivelul IQ-ului.
În România 5 milioane de oameni au votat cu Băsescu în 2009. Aceiaşi oameni au rămas muţi de uimire când a redevenit Boc prim ministru în 2010. Aceiaşi oameni şi probabil mulţi alţii se uită la Otv cu o frecvenţă aiuritoare. Tot aceiaşi tâmpiţi l-au votat pe Iliescu de 2 ori. De ce ai vrea, ca om cu pretenţii de intelectual, să îţi atragi adulaţia unei mase cât mai mari de prostime? Înţeleg că un om politic este obligat să îşi atragă admiraţia prostimii pentru că prostimea este majoritară şi votul nu este condiţionat de IQ. Dar ca intelectual...
De fapt, ce statut au oamenii de media din ziua de azi? Clar nu de intelectuali. Badea, oricât de simpatic este, clar nu intră în categoria oamenilor culţi. La fel şi Huidu. Să nu mai vorbim de Ciutacu, care mă uimeşte de fiecare dată când îl văd cu cât de incult este. În imaginaţia mea, în utopia din creierii mei, jurnaliştii sunt oameni de cultură. În realitate ei nu sunt. Unii sunt simpatici. Unii nu. Însă prostimea, reuşind să se identifice cu ei, îi găsesc simpatici deşi nu găsesc multe motive să îi respecte.
De fapt ceea ce îmi sugerează mie acest meci dintre cei doi, este o luptă de cocoşi. Un concurs de atras prostime în galerie. Ei căcat, cât de greu e să atragi prostime? Chiar merită să faci efort pentru aşa ceva? Înţeleg că aşa se face banul, prin plimbarea prostimii cu trăsurica pe alaiurile mediatice dar chiar atâta foame există în ăştia doi încât nu se mai pot ridica peste nivelul ăsta?
Nu ei ne povestesc cum arde ţara? Se mai piaptănă mult? Dacă ar lăsa amândoi pretenţiile de deştepţi şi n-ar mai povesti cât de prost e celălalt, pentru că amândoi au dreptate, poate ar face dracu o chestie pozitivă în loc să se zburlească unul la altul lăudându-se cu mărimea coaielor.
Saturday, 18 September 2010
exista...
Există pe lumea asta lucruri care te fac să simţi că eşti. Există acele momente în care deschizi umbrela şi stai sub ea în mijlocul casei. Există momente în care regreţi că n-ai întins mâna ca să poţi să-l simţi pe celălalt. Doar ca apoi să te bucuri că n-ai făcut-o pentru că există lucruri la care nu vrei să renunţi. Cum ar fi dragostea. Acea dragoste care depăşeşte nivelul senzorial. Şi pe care vrei să o laşi acolo unde e, dintr-un crunt egoism. În definitiv, oare o atingere ar mai putea strica ceva ce n-a fost distrus de atingeri mult mai intime... totul e relativ. Eu nu mai sunt eu, el nu mai e el. Ce prostie îngrozitoare, să te îndrăgosteşti de ... sau nu e asta? În definitiv poţi să decizi definitiv cine ce iubeşte.. persoana reală sau imaginea de acum câţi ani de dinainte să îngropi toate lucrurile astea.
Există lucruri pe lumea asta care te fac să te simţi frumos. Să simţi că poţi cu adevărat să treci de toate lucrurile care contează pentru tine pentru că existp lucruri care contează mai mult. Şi care în definitiv sunt aceleaşi. Sau nu. Sau totul e o iluzie. Şi când lucrurile merg aşa cum voiai, de ce sentimentul de a te îngropa în braţele cuiva, de ce nevoia asta de a te duce în colţul tău ca să îţi aminteşti ca un tâmpit de nişte lucruri de care nici măcar nu erai sigur că se întâmplă. Apoi vechiile obsesii şi vechile frustrări. Să fii iubit pentru ceea ce eşti ca să îţi doreşti să fii iubit în alt fel pe care nu l-ai accepta niciodată, Căt de tâmpit poţi fi? Să ai ce îţi doreşti şi să nu te poţi desprinde de avatare tâmpite pentru că, să fim serioşi, le-ai puratat cândva masca şi nu din întâmplare...
Pentru că există mereu acea întrebare despre adevărul din spatele identităţii tale. Să fi pe Brokeback şi înapoi. Căcat. Să urlu, să strig... ce? Că iubesc sau că mi-e teamă? Sau că de fapt toate astea sunt tâmpenii şi că tu eşti un tâmpit care se lamentează doar pentru că şi-a amintit cum şi-a tăiat venele cândva şi de ce te-ai duce la pescuit şi ai pescui până ai tâmpi pentru că de fapt toate căcaturile nostalgice nu contează deşi sunt sursa dorinţei de pescui... si scrii chestii din astea pe blog pentru ca de fapt sentimentele tale îşi au originea în pizdă şi tu ai face orice să te minţi că nu e aşa.
Există lucruri pe lumea asta care te fac să te simţi frumos. Să simţi că poţi cu adevărat să treci de toate lucrurile care contează pentru tine pentru că existp lucruri care contează mai mult. Şi care în definitiv sunt aceleaşi. Sau nu. Sau totul e o iluzie. Şi când lucrurile merg aşa cum voiai, de ce sentimentul de a te îngropa în braţele cuiva, de ce nevoia asta de a te duce în colţul tău ca să îţi aminteşti ca un tâmpit de nişte lucruri de care nici măcar nu erai sigur că se întâmplă. Apoi vechiile obsesii şi vechile frustrări. Să fii iubit pentru ceea ce eşti ca să îţi doreşti să fii iubit în alt fel pe care nu l-ai accepta niciodată, Căt de tâmpit poţi fi? Să ai ce îţi doreşti şi să nu te poţi desprinde de avatare tâmpite pentru că, să fim serioşi, le-ai puratat cândva masca şi nu din întâmplare...
Pentru că există mereu acea întrebare despre adevărul din spatele identităţii tale. Să fi pe Brokeback şi înapoi. Căcat. Să urlu, să strig... ce? Că iubesc sau că mi-e teamă? Sau că de fapt toate astea sunt tâmpenii şi că tu eşti un tâmpit care se lamentează doar pentru că şi-a amintit cum şi-a tăiat venele cândva şi de ce te-ai duce la pescuit şi ai pescui până ai tâmpi pentru că de fapt toate căcaturile nostalgice nu contează deşi sunt sursa dorinţei de pescui... si scrii chestii din astea pe blog pentru ca de fapt sentimentele tale îşi au originea în pizdă şi tu ai face orice să te minţi că nu e aşa.
Thursday, 2 September 2010
Fuck you very much
De ceva vreme pe bloagul meu se trezesc sa "comenteze" diversi cu link-uri la site-urile lor de cacat care nu intereseaza pe nimeni. Includ aceste manifestari in categoria trolling. De astazi site-ul meu oficializeaza
ZERO TROLLS TOLERANCE POLICY
In categoria trollilor includ urmatoarele comentarii:
Comentarii care:
- nu au legatura cu subiectul
- contin in subiect, mesaj sau alte particule link-uri catre site-uri de vanzari, propagnada, publicitate si/sau cu continut ilegal, imoral, inestetic, violent, rasist, nazist etc. etc.; deci, in general, site-uri care cer ceva si nu doar ofera.
- contin exprimari care, din punct de vedere gramatical, insulta limba romana. (just because I care)
Să nu aud proteste. My pussy-blog - my fucking rules!
ZERO TROLLS TOLERANCE POLICY
In categoria trollilor includ urmatoarele comentarii:
Comentarii care:
- nu au legatura cu subiectul
- contin in subiect, mesaj sau alte particule link-uri catre site-uri de vanzari, propagnada, publicitate si/sau cu continut ilegal, imoral, inestetic, violent, rasist, nazist etc. etc.; deci, in general, site-uri care cer ceva si nu doar ofera.
- contin exprimari care, din punct de vedere gramatical, insulta limba romana. (just because I care)
Să nu aud proteste. My pussy-blog - my fucking rules!
Saturday, 21 August 2010
Friday, 13 August 2010
Dear Microsoft
Din cand in cand am treaba pe un anume calculator. De fiecare data cand intru pe el, sare un butonas in coltul de jpos al ecranului care imi spune: "You may be a victim of software counterfeiting... bla bla".
Ei bine, as avea si eu o mica dorinta. Schimbati si voi textul in "You may be a beneficiary of software counterfeiting. Congratulations. You have a faulty and buggy product that doesn't work properly for FREE instead of having a faulty and buggy one and pay microsoft for it."
Sau pot sa schimb eu textul... nevermind ;).
Ei bine, as avea si eu o mica dorinta. Schimbati si voi textul in "You may be a beneficiary of software counterfeiting. Congratulations. You have a faulty and buggy product that doesn't work properly for FREE instead of having a faulty and buggy one and pay microsoft for it."
Sau pot sa schimb eu textul... nevermind ;).
Sunday, 1 August 2010
Despre Bote şi culoarea albastră
Despre Cătălin Botezatu ştiam doar ca e un gay care face ceva chiloţi urâţi. De curând am aflat mai multe amănunte, cum ar fi:
- că i se spune "Bote" deşi ăsta e un caz când porecla e mai de căcat decât numele original
- că există una Bianca care e fiică-sa sau fosta nevastă sau aşa ceva şi cu care face oarece scandal prin ziarele de specialitate
- că are o emisiune la teve
adică o cantitate destul de mare de informaţii pe care chiar nu doream să le îngurgitez. Irelevant, mi se întâmplă des.
Sâmbăta asta eram în vizită la mama. Mi se facuse rău şi eram mototolită pe un fotoliu încercând să îmi dau seama dacă vreau sau nu să îmi vărs maţele. Mama, la calculator, mă ignora complet ceea ce nu putea decât să mă facă fericită. La televizor era emisiunea lu ăsta, lu Bâtă, şi telecomanda era suficient de departe ca să n-o ajung fără să mă ridic. Aşa că încercam să mă concentrez la ea, poate poate uit de maţe.
Emisiunea ăstuia e ceva de genul 20 de gagici încercând să îl seducă pe măreţul Bote. Adică genul ăla de emisiune sponsorizată de moşulică ăsta în care îşi face reclamă la ce creează el, el crezând că e o mare chestie şi la care lumea se uită din două motive: 1. ca să râdă de proastele alea (şi au de cine) şi 2. ca să saliveze la cum se plimbă un moş cu barca pe marea Antaliei şi la alte chestii ce fac ăia acolo şi oamenii visează să facă şi ei în concedii.
Mă uitam, deşi habar nu aveam despre ce e vorba, cu siguranţa că ceea ce o să văd o să fie de un penibil cras. Şi a fost. Nu cred că e cazul să detaliez, că vedem porcării din astea televizate de suficiente ori ca să ştie toată lumea cât de banal de penibile pot fi. Însă a fost o fază. Una mare şi lată, la care am râs sincer şi curat, şi care cred că e chintesenţa mascaradei.
La finalul episodului, din fufele prezente se elimină una, cea care a făcut cel mai puţin frumos la nenea Bote. Nah şi fufele se îmbracă frumos şi vine nenea Bâtă şi le dă căte o floare la alea de au făcut frumos şi la aia cea mai proastă nu îi dă. Bon. Aşa. Deci vine finalul palpitant. Ajunge la ultimele două din care treia să aleagă una şi vine surprizu.
Zice nea Bâtă, în toată splendoarea lui de mascul machiat, epilat şi cu curul lubrifiat, că una din alea e îndrăgostită de altul şi că n-are ce căuta în haremul lui de wanna-be. Şi că el nu mai zice nimic din cauza demnităţii şi a clasei pe care le posedă (sic!). Aruncă teatral trandafirul fufei respective în apă şi se retrage "demn".
Nu pleacă bine moşul că apare un gagiu. Nu cine ştie ce frumuseţe, dar pe lângă babuinul care tocmai plecase, era Făt-Frumos. Plus că era cu vo 15 ani mai tânăr decât nea Bâtă, adică cam de vârsta madamei. Madama îi sare în braţe, aflăm că e regizorul emisiunii şi că l-au dat ăia afară din cauza madamei respective. În fine.
La vederea indolenţei, nea Bâtă uită că are clasă şi demnitate şi comentează totuşi, în ciuda laudei că n-o va face. Partea amuzantă este că, deşi aveam certituinea că e regizată toată treaba (ah, the irony), nea Bâtă era verde de indignare şi albastru de supărare (probabil că lui nu îi zisese nimeni că e regizată). Pentru că a existat o fufă care să nu fi picat în fund la vederea majestăţii sale şi care nu a rămas copleşită de prezenţa lui magnifică de fosilă bronzată. Citez din acest clasic în viaţă (deşi nu pentru multă vreme): "Cine nu poate ajunge la prăjitură se mulţumeşte cu firimiturile".
Ahhh! the lamenesss....
- că i se spune "Bote" deşi ăsta e un caz când porecla e mai de căcat decât numele original
- că există una Bianca care e fiică-sa sau fosta nevastă sau aşa ceva şi cu care face oarece scandal prin ziarele de specialitate
- că are o emisiune la teve
adică o cantitate destul de mare de informaţii pe care chiar nu doream să le îngurgitez. Irelevant, mi se întâmplă des.
Sâmbăta asta eram în vizită la mama. Mi se facuse rău şi eram mototolită pe un fotoliu încercând să îmi dau seama dacă vreau sau nu să îmi vărs maţele. Mama, la calculator, mă ignora complet ceea ce nu putea decât să mă facă fericită. La televizor era emisiunea lu ăsta, lu Bâtă, şi telecomanda era suficient de departe ca să n-o ajung fără să mă ridic. Aşa că încercam să mă concentrez la ea, poate poate uit de maţe.
Emisiunea ăstuia e ceva de genul 20 de gagici încercând să îl seducă pe măreţul Bote. Adică genul ăla de emisiune sponsorizată de moşulică ăsta în care îşi face reclamă la ce creează el, el crezând că e o mare chestie şi la care lumea se uită din două motive: 1. ca să râdă de proastele alea (şi au de cine) şi 2. ca să saliveze la cum se plimbă un moş cu barca pe marea Antaliei şi la alte chestii ce fac ăia acolo şi oamenii visează să facă şi ei în concedii.
Mă uitam, deşi habar nu aveam despre ce e vorba, cu siguranţa că ceea ce o să văd o să fie de un penibil cras. Şi a fost. Nu cred că e cazul să detaliez, că vedem porcării din astea televizate de suficiente ori ca să ştie toată lumea cât de banal de penibile pot fi. Însă a fost o fază. Una mare şi lată, la care am râs sincer şi curat, şi care cred că e chintesenţa mascaradei.
La finalul episodului, din fufele prezente se elimină una, cea care a făcut cel mai puţin frumos la nenea Bote. Nah şi fufele se îmbracă frumos şi vine nenea Bâtă şi le dă căte o floare la alea de au făcut frumos şi la aia cea mai proastă nu îi dă. Bon. Aşa. Deci vine finalul palpitant. Ajunge la ultimele două din care treia să aleagă una şi vine surprizu.
Zice nea Bâtă, în toată splendoarea lui de mascul machiat, epilat şi cu curul lubrifiat, că una din alea e îndrăgostită de altul şi că n-are ce căuta în haremul lui de wanna-be. Şi că el nu mai zice nimic din cauza demnităţii şi a clasei pe care le posedă (sic!). Aruncă teatral trandafirul fufei respective în apă şi se retrage "demn".
Nu pleacă bine moşul că apare un gagiu. Nu cine ştie ce frumuseţe, dar pe lângă babuinul care tocmai plecase, era Făt-Frumos. Plus că era cu vo 15 ani mai tânăr decât nea Bâtă, adică cam de vârsta madamei. Madama îi sare în braţe, aflăm că e regizorul emisiunii şi că l-au dat ăia afară din cauza madamei respective. În fine.
La vederea indolenţei, nea Bâtă uită că are clasă şi demnitate şi comentează totuşi, în ciuda laudei că n-o va face. Partea amuzantă este că, deşi aveam certituinea că e regizată toată treaba (ah, the irony), nea Bâtă era verde de indignare şi albastru de supărare (probabil că lui nu îi zisese nimeni că e regizată). Pentru că a existat o fufă care să nu fi picat în fund la vederea majestăţii sale şi care nu a rămas copleşită de prezenţa lui magnifică de fosilă bronzată. Citez din acest clasic în viaţă (deşi nu pentru multă vreme): "Cine nu poate ajunge la prăjitură se mulţumeşte cu firimiturile".
Ahhh! the lamenesss....
Tuesday, 20 July 2010
Murder, she wrote
Mi s-a adus acum ceva vreme (scurtă) că cică a murit Mădălina Manole.
- Cine?
- Mădălina Manole.
- A?
- Aia de canta "Fată dragă nu fi tristă" când erai tu în şcoala primară.
- A, şi?
- Şi nimic, s-a sinucis.
- A. Atât?
- Da.
- Nah bine. Să fie sănătoasă.
Cam atât a durat şi în următoarele 3 secunde şi uitasem. Dar n-a durat mult minunata uitare. Pentru că mai deschid televizorul accidenta şi mă loveşte câte o ştire pe nepregătite. Aşa am aflat eu mai multe amănunte despre sinuciderea respectivei decât aveam chef să aflu. Am afla că încă mai cânta, că cică lucra la un album. LOL
Am aflat că, deşi nu avea niciun succes, ceea ce nu e de mirare pentru că deşi avea o voce faină, nu era nici pe departe o cântăreaţă de excepţie, continua să aibă ambiţii de a îşi scoate faima de la naftalină şi a o purta ca nou.
Am aflat şi că se chinuia de nuş câtă vree să tragă un plod pentru că evident nu aflase că există adopţii sau voia un copil care să îi moştenească geniul, deşi... dar să nu mă repet, şi tocma ce îl făcuse.
Şi că după o zi obişnuită, în pragul aniversării de... cât făcea? 50 sau asa ceva de ani, s-a sculat din patuţul conjugal, s-a dus pâş pâş în bucatrie şi a băut juma de kil de otravă.
R U fucking me? Really?
Chiar crede cineva tâmpenia asta? Nu ştiu eu cine ştie câtă psihologie dar ăsta nu e profilul unui sinucigaş. Ambiţioşii nu se sinucid. Ăia merg înainte dupa sute şi mii de eşecuri. Îşi iau energie şi hrană din fiecare lucruşor care merge ok. Plus copilul. Un succes ca ăsta ar fi energizat-o pe o perioadă îndelungată, başca fiecare zi în care te scalzi în ochii lui şi râde la tine de se îmseninează toată viaţa ta plus a vecinilor. Şi frate, lucra la un album. Era gata, să se lanseze, să chestii. Nu te sinucizi în momente din astea.
Plus. JUma de kil de otravă de şobolani? JUMA DE KIL? Adică două pahare mari de lichid din ăla cu gust oribil care îţi arde gura şi după prima înghiţitură ai nişte durei de stomac de te tăvăleşti urlând şi eşti prea preocupat să îţi verşi maţele de greaţă ca să mai apuci să mai bei? R U shitting me?
N-o cunosc pe tanti asta, nu ştiu ce o fi fost în capul ei, dar e puţin posibil să fi fost debilă mental. E şi mai improbabil să fi scris pe telefon mesajul de adio. Pe ăla îl scrii pe foaie. Cu mâna. E o chestie psihologică. Cel mult pe calculator. Pe telefon e mult prea meschin ca să fie plauzibil, mult prea mic pentru acest om şi acest gest. Şi, serios, "vă pupic"? De la cineva atât de încărcat emoţional? Trebuie să fi complet aiurea să crezi că cineva care are curajul de a privi moartea în faţă (şi e nevoie de curaj cu nemiluita) nu va dori să transmită grandoarea acestui sentiment. orice sentiment ar fi. Chiar calm. Chiar seninătate. Asigurat e unul puternic. Pe care simţi nevoia să îl transmiţi, să îl comunic, să îl laşi în urmă.
Nu, tată. Eu zic că şansele de a fi părăsit pământul cu puţin ajutor exterior sunt pe la 95 la sută. Dacă astea sunt datele problemei şi madam Manole s-a sinucis, eu mă rad în cap şi mă fac popă. Însă pariez pe cartea drepturilor de autor pentru un album de muzică nici strălucită nici proastă, care o să aibă un succes, altfel de neînchipuit, după sinuciderea protagonistei.
Sau am văzut prea multe filme americane?
Mamă ce post de căcat! Who the fuck cares...
- Cine?
- Mădălina Manole.
- A?
- Aia de canta "Fată dragă nu fi tristă" când erai tu în şcoala primară.
- A, şi?
- Şi nimic, s-a sinucis.
- A. Atât?
- Da.
- Nah bine. Să fie sănătoasă.
Cam atât a durat şi în următoarele 3 secunde şi uitasem. Dar n-a durat mult minunata uitare. Pentru că mai deschid televizorul accidenta şi mă loveşte câte o ştire pe nepregătite. Aşa am aflat eu mai multe amănunte despre sinuciderea respectivei decât aveam chef să aflu. Am afla că încă mai cânta, că cică lucra la un album. LOL
Am aflat că, deşi nu avea niciun succes, ceea ce nu e de mirare pentru că deşi avea o voce faină, nu era nici pe departe o cântăreaţă de excepţie, continua să aibă ambiţii de a îşi scoate faima de la naftalină şi a o purta ca nou.
Am aflat şi că se chinuia de nuş câtă vree să tragă un plod pentru că evident nu aflase că există adopţii sau voia un copil care să îi moştenească geniul, deşi... dar să nu mă repet, şi tocma ce îl făcuse.
Şi că după o zi obişnuită, în pragul aniversării de... cât făcea? 50 sau asa ceva de ani, s-a sculat din patuţul conjugal, s-a dus pâş pâş în bucatrie şi a băut juma de kil de otravă.
R U fucking me? Really?
Chiar crede cineva tâmpenia asta? Nu ştiu eu cine ştie câtă psihologie dar ăsta nu e profilul unui sinucigaş. Ambiţioşii nu se sinucid. Ăia merg înainte dupa sute şi mii de eşecuri. Îşi iau energie şi hrană din fiecare lucruşor care merge ok. Plus copilul. Un succes ca ăsta ar fi energizat-o pe o perioadă îndelungată, başca fiecare zi în care te scalzi în ochii lui şi râde la tine de se îmseninează toată viaţa ta plus a vecinilor. Şi frate, lucra la un album. Era gata, să se lanseze, să chestii. Nu te sinucizi în momente din astea.
Plus. JUma de kil de otravă de şobolani? JUMA DE KIL? Adică două pahare mari de lichid din ăla cu gust oribil care îţi arde gura şi după prima înghiţitură ai nişte durei de stomac de te tăvăleşti urlând şi eşti prea preocupat să îţi verşi maţele de greaţă ca să mai apuci să mai bei? R U shitting me?
N-o cunosc pe tanti asta, nu ştiu ce o fi fost în capul ei, dar e puţin posibil să fi fost debilă mental. E şi mai improbabil să fi scris pe telefon mesajul de adio. Pe ăla îl scrii pe foaie. Cu mâna. E o chestie psihologică. Cel mult pe calculator. Pe telefon e mult prea meschin ca să fie plauzibil, mult prea mic pentru acest om şi acest gest. Şi, serios, "vă pupic"? De la cineva atât de încărcat emoţional? Trebuie să fi complet aiurea să crezi că cineva care are curajul de a privi moartea în faţă (şi e nevoie de curaj cu nemiluita) nu va dori să transmită grandoarea acestui sentiment. orice sentiment ar fi. Chiar calm. Chiar seninătate. Asigurat e unul puternic. Pe care simţi nevoia să îl transmiţi, să îl comunic, să îl laşi în urmă.
Nu, tată. Eu zic că şansele de a fi părăsit pământul cu puţin ajutor exterior sunt pe la 95 la sută. Dacă astea sunt datele problemei şi madam Manole s-a sinucis, eu mă rad în cap şi mă fac popă. Însă pariez pe cartea drepturilor de autor pentru un album de muzică nici strălucită nici proastă, care o să aibă un succes, altfel de neînchipuit, după sinuciderea protagonistei.
Sau am văzut prea multe filme americane?
Mamă ce post de căcat! Who the fuck cares...
Friday, 9 July 2010
Nunta de cauciuc
Pentru prima oara în viaţă (mă rog, de când am trecut de pubertate) am participat la o nuntă. Din fericire am evitat bairamul de după şi participarea la trocul mai mult sau mai puţin tacit de banicare se face cu acestă ocazie. Însă am participat, mă rog, audiat, la ceremonia propriu-zisă.
Primul impact a fost cu baloanele şi fundele din boscheţi, plastic 100%. M-a apucat o stare de panică din primul moment pentru că prevedeam urmările şi perspectiva nu mă încânta deosebit, Totuşi, ca femeie, sunt un animal curios şi politicos, aşa că am rămas cu stoicism până la capăt.
Mireasa arăta ca orice mireasă românească, voaluri, rochiţa bufantă de prinţesă şi machiajul înfiorător de păpuşă barbie, machiajul acela clasic folosit şi la manechinele româneşti care dă impresia unei păpuşi barbie contrafăcute, mult prea colorată, pudrată, cu aspect anormal, bărbie pătrăţită şi aspect de cauciuc. Buclele clasice predominau frezele tuturor participantelor, evident.
Ceea ce nu ştiam şi am aflat abia atunci a fost obiceiul miresei de a se poza în lenjerie înainte de a se îmbrăca cu rochia. Şi ca să nu îi dezamăgesc pe cei care categorisesc asta drept "obsesiile tale" mi s-au parut deranjanţi ciorapii cu chilot. Da, ca obsesie proprie, consider că în momentele astea e musai ciorapi cu jartieră.
Apariţia mirelui a declanşat prima parte din bâlci. Alai cu muzicanţi, ăia pe care îi vezi doar la nunţi şi înmormântări (aceeaşi) cerutul stupid şi inutil, teatrul cu strigături (foarte amuzantă strigătura ăn care strigătorul îi ura miresei să i-o fută pe mă-sa, nu chiar cu cuvintele astea, dar destul de clar mesajul).
A doua parte din bîlci, turul oraşului cu alaiul de maşini cu claxoane, pentru a se asigura nuntaşii că sunt înjuraţi de o parte cât mai mare a cetăţenilor.
Apoi cununia civilă. Iar alai, bine organizat, cu locurile fiecăruia bine stabilite în ordine importanţei în moment. La loc de cinste poyacii şi filmătorii cu tricourile de firmă cu nume ridicol de cartier/sat de vaişamărişti. Aş prefera să nu pozeze/filmeze nimeni un eveniment dacă apar în costumaţia total lipsită de respect faţă de eveniment. Dar cică aşa e în tenis, şi eu iar am psihoze personale.
Parte aceasta a fost, de fapt, ce amai decentă din puntul de vedere al oficialului, discursului si cadrului. Asta în grupul restrâns al celor implicaţi direct şi al celor interesaţi, pentru că restul erau ocupaţi să bârfească evenimentul în timp ce se desfăşura.
Apoi a urmat ceea ce aş denumi hailaitu penibilului zilei: ceremonia religioasă. S-a desfăşurat în ritul ortodox decii ceea ce se putea întâmpla mai rău s-a întâmplat. Lăsând la o parte pozaci şi filmăreţii care aproape că se băgau în altar ca să prindă imaginea din unghi favorabil, ceremonia a fost de un kitsch care numai într-o biserică ortodoxp de orăşel mic, cu popă ortodox cu frustrări şi psihoze care le întrec pe ale mele şi 0 bun simţ, politeţe şi prezenţă de moment.
Avea inside info dinainte cum că mireasa îşi dorea un alt popă, unul mai puţin frustrat însă nu a reuşit să îl obţină pentru că frustratul era un fel de şef de biserică şio a insistat să ceremonieze în persoană, aceeaşi persoană pe care nu şi-ar fi dorit-o nimeni acolo, eternul motiv al frustrării preoţeşti.
Din discurs am rămas cu câteva momente:
- popa se răsteşte la miri pentru că există cupluri gay care vor să se căsătorească şi face puţină campanie contra homosexualilor
- popa subliniază rolul unic al sexului în scopul reproducerii, înfierând sexul ca instinct animalic pentră ce, evident, pentru preoţii ortodocsi instincul animalic ţi reproducerea nu au nimic în comun
- popa se răsteşte la miri pentru a le sublinia faptul că impresia lor cum că ar fi fericiţi este una falsă şi a le sugera că înainte de fericire ar trebui să crape puţin
- popa face o alegorie între miri şi ceva împăraţi - nu am reuşit să aflu legătura dar cred că e ceva cu nişte împăraşţie evrei care se îmnulţiseră prin orice mijloce, inclusiv, incest, viol, sex cu sclavele şi alte delicii cu care ne tratează biblia - ţi le trânteşte nişte coroane de pleu penibile în cap celor două victime de care se râde mai mult sau mai puţin pe faţă, inclusiv victimele râd, iar copii de trenă se hlizesc uitându-se pe rând la fierătaniile kitchoase şi la participanţii de pe margine
- se citeşte slujba la care rezist eroic să nu adorm, se plimbă mirii, se pupă icoanele şi alte surse de virusuri şi bacterii şi se iese.
Rezist eroic să nu adorm, să nu îmi manifest vilent enervarea, să nu ies înainte de moment şi să nu bat jigodia cu pretenţii de părinte spiritual.
După care se fac obişnuitele poze cu maimuţa în boschet, pe pereţi, "la pomul ăla", pe motocicletă, cu naşii, cu domişoarele, cu băieţii, cu mama, cu vărul de la Piteşti, cu fetele (adică noi), cu tipul beat în roşu pe care nu îl cunoaşte nimeni, cu copii de trenă, cu câinele comunitar şi în general cu cine se nimereşte în zonă.
Îmi aprind o ţigare, zic mersi că s-a terminat. Dăinuie senzaţia de cauciuc, de fals, de pleu, de artificial. Dăinuie când mă gândesc la ce manifestări se supun doi oameni între care a fost iubire şi nu mai e de ajuns ce a rămas, şi care simt că e nevoie de ceva care să îi ţină împreună. o hârtie, un gest, orice. Ceva care să le certifice că nu stau degeaba cu omul de lângă ei, că nu fac degeaba plodul pe care îl vor face.
De ce nu e dragostea de ajuns? De ce e nevoie de cauciuc, de silicon, de troc, de pliculeţe, de restaurant, biserică şi de un certificat?
Primul impact a fost cu baloanele şi fundele din boscheţi, plastic 100%. M-a apucat o stare de panică din primul moment pentru că prevedeam urmările şi perspectiva nu mă încânta deosebit, Totuşi, ca femeie, sunt un animal curios şi politicos, aşa că am rămas cu stoicism până la capăt.
Mireasa arăta ca orice mireasă românească, voaluri, rochiţa bufantă de prinţesă şi machiajul înfiorător de păpuşă barbie, machiajul acela clasic folosit şi la manechinele româneşti care dă impresia unei păpuşi barbie contrafăcute, mult prea colorată, pudrată, cu aspect anormal, bărbie pătrăţită şi aspect de cauciuc. Buclele clasice predominau frezele tuturor participantelor, evident.
Ceea ce nu ştiam şi am aflat abia atunci a fost obiceiul miresei de a se poza în lenjerie înainte de a se îmbrăca cu rochia. Şi ca să nu îi dezamăgesc pe cei care categorisesc asta drept "obsesiile tale" mi s-au parut deranjanţi ciorapii cu chilot. Da, ca obsesie proprie, consider că în momentele astea e musai ciorapi cu jartieră.
Apariţia mirelui a declanşat prima parte din bâlci. Alai cu muzicanţi, ăia pe care îi vezi doar la nunţi şi înmormântări (aceeaşi) cerutul stupid şi inutil, teatrul cu strigături (foarte amuzantă strigătura ăn care strigătorul îi ura miresei să i-o fută pe mă-sa, nu chiar cu cuvintele astea, dar destul de clar mesajul).
A doua parte din bîlci, turul oraşului cu alaiul de maşini cu claxoane, pentru a se asigura nuntaşii că sunt înjuraţi de o parte cât mai mare a cetăţenilor.
Apoi cununia civilă. Iar alai, bine organizat, cu locurile fiecăruia bine stabilite în ordine importanţei în moment. La loc de cinste poyacii şi filmătorii cu tricourile de firmă cu nume ridicol de cartier/sat de vaişamărişti. Aş prefera să nu pozeze/filmeze nimeni un eveniment dacă apar în costumaţia total lipsită de respect faţă de eveniment. Dar cică aşa e în tenis, şi eu iar am psihoze personale.
Parte aceasta a fost, de fapt, ce amai decentă din puntul de vedere al oficialului, discursului si cadrului. Asta în grupul restrâns al celor implicaţi direct şi al celor interesaţi, pentru că restul erau ocupaţi să bârfească evenimentul în timp ce se desfăşura.
Apoi a urmat ceea ce aş denumi hailaitu penibilului zilei: ceremonia religioasă. S-a desfăşurat în ritul ortodox decii ceea ce se putea întâmpla mai rău s-a întâmplat. Lăsând la o parte pozaci şi filmăreţii care aproape că se băgau în altar ca să prindă imaginea din unghi favorabil, ceremonia a fost de un kitsch care numai într-o biserică ortodoxp de orăşel mic, cu popă ortodox cu frustrări şi psihoze care le întrec pe ale mele şi 0 bun simţ, politeţe şi prezenţă de moment.
Avea inside info dinainte cum că mireasa îşi dorea un alt popă, unul mai puţin frustrat însă nu a reuşit să îl obţină pentru că frustratul era un fel de şef de biserică şio a insistat să ceremonieze în persoană, aceeaşi persoană pe care nu şi-ar fi dorit-o nimeni acolo, eternul motiv al frustrării preoţeşti.
Din discurs am rămas cu câteva momente:
- popa se răsteşte la miri pentru că există cupluri gay care vor să se căsătorească şi face puţină campanie contra homosexualilor
- popa subliniază rolul unic al sexului în scopul reproducerii, înfierând sexul ca instinct animalic pentră ce, evident, pentru preoţii ortodocsi instincul animalic ţi reproducerea nu au nimic în comun
- popa se răsteşte la miri pentru a le sublinia faptul că impresia lor cum că ar fi fericiţi este una falsă şi a le sugera că înainte de fericire ar trebui să crape puţin
- popa face o alegorie între miri şi ceva împăraţi - nu am reuşit să aflu legătura dar cred că e ceva cu nişte împăraşţie evrei care se îmnulţiseră prin orice mijloce, inclusiv, incest, viol, sex cu sclavele şi alte delicii cu care ne tratează biblia - ţi le trânteşte nişte coroane de pleu penibile în cap celor două victime de care se râde mai mult sau mai puţin pe faţă, inclusiv victimele râd, iar copii de trenă se hlizesc uitându-se pe rând la fierătaniile kitchoase şi la participanţii de pe margine
- se citeşte slujba la care rezist eroic să nu adorm, se plimbă mirii, se pupă icoanele şi alte surse de virusuri şi bacterii şi se iese.
Rezist eroic să nu adorm, să nu îmi manifest vilent enervarea, să nu ies înainte de moment şi să nu bat jigodia cu pretenţii de părinte spiritual.
După care se fac obişnuitele poze cu maimuţa în boschet, pe pereţi, "la pomul ăla", pe motocicletă, cu naşii, cu domişoarele, cu băieţii, cu mama, cu vărul de la Piteşti, cu fetele (adică noi), cu tipul beat în roşu pe care nu îl cunoaşte nimeni, cu copii de trenă, cu câinele comunitar şi în general cu cine se nimereşte în zonă.
Îmi aprind o ţigare, zic mersi că s-a terminat. Dăinuie senzaţia de cauciuc, de fals, de pleu, de artificial. Dăinuie când mă gândesc la ce manifestări se supun doi oameni între care a fost iubire şi nu mai e de ajuns ce a rămas, şi care simt că e nevoie de ceva care să îi ţină împreună. o hârtie, un gest, orice. Ceva care să le certifice că nu stau degeaba cu omul de lângă ei, că nu fac degeaba plodul pe care îl vor face.
De ce nu e dragostea de ajuns? De ce e nevoie de cauciuc, de silicon, de troc, de pliculeţe, de restaurant, biserică şi de un certificat?
Sunday, 6 June 2010
Ma rog pentru mantuirea neamului
Se construieste Catedrala Mantuirii Neamului. Nu radeti, nu strambati din nas! Aceasta poate fi salvarea noastra. Sa va explic cum:
Se construieste catedrala, din mila domnului, intr-o luna, miraculos, cum vreti voi. Dupa aceasta mare minune, se aduna in catedrala sa o sfintesca si sa petreaca Inalt pre sfintitii si mult prea fericitii si toata mareata conducere BOR. Din respect pentru ei vine si conducerea Bisericii catolice (tot mareata da nu atat cat a BOR-ului). La eveniment sa fie invitati domnul presedinte, domnul prim ministru, guvernul, Elena Basescu, Marean Vanghelie, domnii europarlamentari Gigi Becali si Vadim Tudor, domnisoara europarlamentar Elena Basescu, Laszlo Tekes, Ion Iliescu si alti astfel de reprezentanti de seama ai constiintei noastre nationale.
Dupa care, tot printr-o minune, din mila domnului, se prabuseste catedrala cu toti astia inauntru. Si atunci, adevar va spun, ne vom mantui cu tot neamul.
Doamne, da-mi un semn, ceva! Ma rog pentru construirea si mantuirea neamului.
Da! Vreau Mall-ul Mantuirii Neamului. Da! Vreau inaugurare mare mareeeee. Ca am auzit ca intra 5000 de suflete in ea. Pliiina sa fie!
Asa sa ne ajute Dumnezeu!
Pacat ca nu exista.
Se construieste catedrala, din mila domnului, intr-o luna, miraculos, cum vreti voi. Dupa aceasta mare minune, se aduna in catedrala sa o sfintesca si sa petreaca Inalt pre sfintitii si mult prea fericitii si toata mareata conducere BOR. Din respect pentru ei vine si conducerea Bisericii catolice (tot mareata da nu atat cat a BOR-ului). La eveniment sa fie invitati domnul presedinte, domnul prim ministru, guvernul, Elena Basescu, Marean Vanghelie, domnii europarlamentari Gigi Becali si Vadim Tudor, domnisoara europarlamentar Elena Basescu, Laszlo Tekes, Ion Iliescu si alti astfel de reprezentanti de seama ai constiintei noastre nationale.
Dupa care, tot printr-o minune, din mila domnului, se prabuseste catedrala cu toti astia inauntru. Si atunci, adevar va spun, ne vom mantui cu tot neamul.
Doamne, da-mi un semn, ceva! Ma rog pentru construirea si mantuirea neamului.
Da! Vreau Mall-ul Mantuirii Neamului. Da! Vreau inaugurare mare mareeeee. Ca am auzit ca intra 5000 de suflete in ea. Pliiina sa fie!
Asa sa ne ajute Dumnezeu!
Pacat ca nu exista.
Wednesday, 24 February 2010
Pentru viaţă
Pro-life sau pro-choice?
Întrebarea invalidează răspunsul. Pentru că el nu poate fi decât amândouă sau nimic. Nu poţi să alegi viaţa în detrimentul alegerii pentru că ai ales deja. Şi nu poţi să alegi alegerea în detrimentul vieţii. Pentru că trăieşti.
Însă unii militează pentru viaţa fără alegeri. Sunt cei care invalidează dreptul nostru de a ucide. La naiba, şi eu îl invalidez. De tot. Nu avem dreptul de a ucide pe nimeni nicicând, în nici o circumstanţă. În numele nimănui. Toţi cei care au ucis vreodată să se ducă la dracu.
Problema e că deştepţii ăştia nu fac diferenţa între a ucide şi a nu da viaţă.
Am primit recent un link cu un spici a lu sora lu Iisus. Nu ştiai că Iisus a avut soră? Nici eu. Până acum. Dacă ar veni la voi o tanti pe stradă şi v-ar spune că e sora lu Isus, cum aţi reacţiona? Dar dacă tanti aia ar fi pe un podium cu un microfon în faţă? Ia link. Uite că ăştia o cred. Zău.
Dacă e să fac analiză pe text, mă enervez. Sau mă distrez? Ia să vedem.
1. (Aş fi putut să jur că nu mai e legal avortul după 4 luni.) Deci pe tanti asta maică-sa s-a notărât să o avorteze. "his plan for mz life wich was death" - total incorect. Nu poţi omorâ ceva ce nu are viaţă încă. Poţi doar să nu îi dai viaţă. Dar "moarte" e un cuvânt mare şi dă bine la spici.
2. "It is not at all politically corect to say the name of Jesus Christ in places like this" pentru că e jenant, pentru că eu poate nu cred în gizăsu tău şi poate că eu vreau un discurs fair cu argumente logice si nu mito-logice. Dar tu ai voie, pentru că pe tine a vrut să te avorteze maică-ta şi eşti cu un cap deasupra muritorilor de rând şi nu trebuie să ne respecţi.
3. "A fantastic vindication is that the abortionist had to sign mz birth certificate". Da, şi a fost desigur foarte trist pe tema asta. Pentru că ăia care fac avorturi nu sunt decât uneltele satanei care au normă de realizat la avortoni. Nu mai degrabă lui i s-a rupt de treaba asta? Probabil că i-a fost indiferent dar asta nu dă bine la spici şi atunci nu mai poţi să spui "uai ce dulce răzbunare" care de fapt e un fâs.
4. Clinica unde s-a nascut avortonul ăsta desgustător face parte dintr-un lanţ de clinici care sunt o afacere de succes şi creşte anual. Asta înseamnă răzbunare divină! (Nu vedeţi cum? Banul e ochiul dracului, deci sunt în drumul către iad. Să ne bucurăm, ha ha ha)
5. We are in a battle, a battle between life and death. Păi, nu ştiu cum să zic, dar noi toţi murim la un moment dat aşa că de unde bătălia asta? Că e cam clar cine câştigă. Şi nu după moarte avem viaţa veşnică and all that shit? Ce e aşa de rău în asta? De ce ar trebui să ne strofocăm pentru viaţă când the good stuff vine abia după aia?
6. "My extraordinary president Bush" pai cam asta zice totul despe cat de deşteaptă e fata asta.
7. "The silent holocaust didn't win over me". Ce îmi plac mie adepţii teoriei consiraţiei. Ce îmi plac mie oamenii ăştia care folosesc cuvinte mari să descrie toate căcaturile. Maică-ta a fpcut un avort. Silent holocaust? Get real.
8. "I wanna be hated." Da. Şi eu! Pentru că dacă pot să inspir sentimente puternice, asta îmi dă valoare. Iubirea sau ura. Nu contează. Ba cam contează.
9. "Or at the end of the day is it all about you?" Dar despre ce e all about?
10. "I've been hated since conception". Pai chestia cu avortul trebuia să îţi dea un indiciu...
11. "And loved by so manny more". Lucky you. Majoritatea nu au bafta asta.
12. "Loved by God. I am his girl" Ok, nu îţi trebuie studii în psihologie ca să vezi de fapt cum stă treaba cu copilul ăsta. Cred că după o terapie sănătoasă i-ar trece atitudinea de Ioana d'arc. Asta e consecinţa existenţei grupurilor de creştinatori care fac bine că le oferă copiilor ăştia puţină afecţiune dar uite în ce îi transformă, săracii.
13. "My father runs the world" Patologic. Trist. Sora lu Iisus? Penibil.
14. "The horrible argument that we should have abortion because the child might be disabled" Pai da, dar cum era sa fi tu disabled şi să fi hrănită cu linguriţa toată viaţa, să stai în scutece şi nici măcar să nu simţi când te pişi pe tine? Cum era teoria ta atunci? Cum ai fi gândit tu atunci? Băi ce faină e teoria la căldurică!
15. "What arrogance that the stronger should dominate the weaker" LOL. Adică ce vrei să spui? Că tre să îi punem pe ăia incapabili la putere? Ca fan a lu Bush îţi înţeleg argumentul dar fi serioasă acum. Dude. Întotdeauna cei puternici i-au dominat pe cei mai slabi, întotdeauna. E legea naturii. Şi god o fi cum o fi, but I wouldn't fuck with nature, nature always wins. Cat despre arogance... interesant argument venind din aprtea lui "God'd girl". Heh!
16. "Don't you realise that you cannot make your own heart beat?" Cineva să îi facă un update la informaţii. Putem.
17. "all the power you think you posees you don't, it is the mercy of god" A, păi atunci zi-i lu tac'tu să le ia puterea ăstora când vor să facă avorturi. A, nu merge aşa? Adică avem puterea de a lua propriile decizii şi de a le pune în practică? Păi şi atunci? Am I God?
18. "even when you hate him" Adică pe God. Who the fuck e atât de tâmpit să îl urască? Adică tre să crezi în el ca să îl urăşti. Şi dacă crezi în el, de ce l-ai urî? Is he that bad?
19. " a mild little limp... I am weaker than most of you" Zău? Eşti pe dracu. Eşti un drăcuşor care a reuşit să supravieţuiască unui avort, unei paralizii cerebrale şi multor căcaturi care te-au făcut a dracului de puternică. Cee a ce demonstrează şi faptul că ţii un discurs unor oi care bagă botul la porcăriile tale ideologice. Weaker? Ha! Câtă neruşinare.
20. "this is my sermean... I bleze through teh world as I do and ofer hope" Ma, nu era mândria una din păcatele capitale? Go to hell, do not pass go, do not collect 200 dolars.
21. I am a cristian. My mother is a verry broken woman. I was thinking “I don’t belong to you. You anger and rage and brokeness it is not mine to keep.” Not mine to fix. You are a problem, not mine. You are the one that gave me life. But you are not my responsibility. You gave me up, so now I give you up. But I am a cristian. I do not believe in saving anyone but those like me. I do not believe in turning the other cheek. But I am a christian.
And a hypocrit.
You know what, princess? You may be a christian, but you don’t seem to know the first thing about God.
22. " I am Christ's girl (wow... how gay and wrong is that?) I am a princess" Frate, razna!
23. "men, you are made for greatness" Unde e emoticonul ăla de la Yahoo care se căca pe el de râs?
24. " what sort of man you want to be: a man obsesed with your own glory or a man obsesed with the glory of god?" Wow, stai să mă gândesc ce e mai rău. Dar oamenii nu pot să fie decât obsedaţi? Nu pot să fie normali?
25. "if you think I am a foul" Nu, deloc. Eşti tu multe rele, dar proastă nu eşti.
Periculoasă tanti asta. Are charismă şi spune cele mai mari mârşăvii cu zâmbetul pe faţă. Ipocrită şi subversivă. Dezgustător. Trebuia să rămână un avorton. Da, emit judecata asta de valoare.
Nu mai cred în Dumnezeu. Am crezut până când El mi-a spus să n-o mai fac. Până când mi-a spus "ce aroganţă uriaşă pentru om să creadă că Dumnezeu are vre-un interes pentru el, ce frică uriaşă şi ce singurătate trebuie să simtă ca să creadă în existenţa mea". Aşa că m-am oprit din crezare. Şi îmi înfrunt singură viaţa, îmi asum responsabilitatea ei. Nu e uşor.
Să îmi ucid copilul? Nu aş putea niciodată. Să îl condamn la existenţă? Nu atâta timp cât există oameni pe lume care îi pot lua viaţa.
Viaţa înseamnă putere. Puterea de a deveni puternic, puterea de a alege, puterea de a deveni, puterea de a fi fericit. Puterea de a lupta.
Viaţa înseamnă a fi iubit, suficient de iubit încât să nu ai nevoie de un prieten imaginar să o facă. Viaţa înseamnă să poţi să fi fericit. Viaţa e mai mult decât să respiri, să mănânci, să nu îţi fie frig. Viaţa e mai mult decât o statistică. Viaţa e demnitate. E un loc.
Cei 42 de milioane de embrioni avortati in fiecare an. Cum ar arăta lumea acum dacă, doar în ultimii 5 ani, ei ar fi fost născuţi? Populaţia globului ar fi cu 3% mai mare. Ar exista 200 de milioane de copii în grija statului pentru că nu ar avea cine să îi adopte. (asta presupunând că pe restul de 10 milioane i-ar ţine mamele sau i-ar adopta cineva) În toată lumea, 2,5% din populaţie ar fi guri de hrănit, îmbrăcat, educat.
Dacă toţi militanţii pro-life ar zice da, avem cu ce să îi hrănim pe toţi, îmbrăcăm, spălăm şi educăm eu aş fi prima care aş fi de acord cu ei. Dacă ar propune să îl lăsăm pe God să aibă grijă de ei, aşa cum zic preoţii, să îi naştem şi să îi lăsăm prin păduri ca să îi hrănescă/îmbrace God, eu aş fi de acord.
Fapt este că facem prea mulţi copii. Ne suprasaturăm de oameni şi pe urmpă ne plângem că natura crează noi şi diverse moduri de a ne extermina.
Shit, people die! Yeah, because we keep fucking making them!
Sunt pro-life! Because I care about life! LIFE not survival! Mother fuckers...
Întrebarea invalidează răspunsul. Pentru că el nu poate fi decât amândouă sau nimic. Nu poţi să alegi viaţa în detrimentul alegerii pentru că ai ales deja. Şi nu poţi să alegi alegerea în detrimentul vieţii. Pentru că trăieşti.
Însă unii militează pentru viaţa fără alegeri. Sunt cei care invalidează dreptul nostru de a ucide. La naiba, şi eu îl invalidez. De tot. Nu avem dreptul de a ucide pe nimeni nicicând, în nici o circumstanţă. În numele nimănui. Toţi cei care au ucis vreodată să se ducă la dracu.
Problema e că deştepţii ăştia nu fac diferenţa între a ucide şi a nu da viaţă.
Am primit recent un link cu un spici a lu sora lu Iisus. Nu ştiai că Iisus a avut soră? Nici eu. Până acum. Dacă ar veni la voi o tanti pe stradă şi v-ar spune că e sora lu Isus, cum aţi reacţiona? Dar dacă tanti aia ar fi pe un podium cu un microfon în faţă? Ia link. Uite că ăştia o cred. Zău.
Gianna Jessen from LMF CAM on Vimeo.
Dacă e să fac analiză pe text, mă enervez. Sau mă distrez? Ia să vedem.
1. (Aş fi putut să jur că nu mai e legal avortul după 4 luni.) Deci pe tanti asta maică-sa s-a notărât să o avorteze. "his plan for mz life wich was death" - total incorect. Nu poţi omorâ ceva ce nu are viaţă încă. Poţi doar să nu îi dai viaţă. Dar "moarte" e un cuvânt mare şi dă bine la spici.
2. "It is not at all politically corect to say the name of Jesus Christ in places like this" pentru că e jenant, pentru că eu poate nu cred în gizăsu tău şi poate că eu vreau un discurs fair cu argumente logice si nu mito-logice. Dar tu ai voie, pentru că pe tine a vrut să te avorteze maică-ta şi eşti cu un cap deasupra muritorilor de rând şi nu trebuie să ne respecţi.
3. "A fantastic vindication is that the abortionist had to sign mz birth certificate". Da, şi a fost desigur foarte trist pe tema asta. Pentru că ăia care fac avorturi nu sunt decât uneltele satanei care au normă de realizat la avortoni. Nu mai degrabă lui i s-a rupt de treaba asta? Probabil că i-a fost indiferent dar asta nu dă bine la spici şi atunci nu mai poţi să spui "uai ce dulce răzbunare" care de fapt e un fâs.
4. Clinica unde s-a nascut avortonul ăsta desgustător face parte dintr-un lanţ de clinici care sunt o afacere de succes şi creşte anual. Asta înseamnă răzbunare divină! (Nu vedeţi cum? Banul e ochiul dracului, deci sunt în drumul către iad. Să ne bucurăm, ha ha ha)
5. We are in a battle, a battle between life and death. Păi, nu ştiu cum să zic, dar noi toţi murim la un moment dat aşa că de unde bătălia asta? Că e cam clar cine câştigă. Şi nu după moarte avem viaţa veşnică and all that shit? Ce e aşa de rău în asta? De ce ar trebui să ne strofocăm pentru viaţă când the good stuff vine abia după aia?
6. "My extraordinary president Bush" pai cam asta zice totul despe cat de deşteaptă e fata asta.
7. "The silent holocaust didn't win over me". Ce îmi plac mie adepţii teoriei consiraţiei. Ce îmi plac mie oamenii ăştia care folosesc cuvinte mari să descrie toate căcaturile. Maică-ta a fpcut un avort. Silent holocaust? Get real.
8. "I wanna be hated." Da. Şi eu! Pentru că dacă pot să inspir sentimente puternice, asta îmi dă valoare. Iubirea sau ura. Nu contează. Ba cam contează.
9. "Or at the end of the day is it all about you?" Dar despre ce e all about?
10. "I've been hated since conception". Pai chestia cu avortul trebuia să îţi dea un indiciu...
11. "And loved by so manny more". Lucky you. Majoritatea nu au bafta asta.
12. "Loved by God. I am his girl" Ok, nu îţi trebuie studii în psihologie ca să vezi de fapt cum stă treaba cu copilul ăsta. Cred că după o terapie sănătoasă i-ar trece atitudinea de Ioana d'arc. Asta e consecinţa existenţei grupurilor de creştinatori care fac bine că le oferă copiilor ăştia puţină afecţiune dar uite în ce îi transformă, săracii.
13. "My father runs the world" Patologic. Trist. Sora lu Iisus? Penibil.
14. "The horrible argument that we should have abortion because the child might be disabled" Pai da, dar cum era sa fi tu disabled şi să fi hrănită cu linguriţa toată viaţa, să stai în scutece şi nici măcar să nu simţi când te pişi pe tine? Cum era teoria ta atunci? Cum ai fi gândit tu atunci? Băi ce faină e teoria la căldurică!
15. "What arrogance that the stronger should dominate the weaker" LOL. Adică ce vrei să spui? Că tre să îi punem pe ăia incapabili la putere? Ca fan a lu Bush îţi înţeleg argumentul dar fi serioasă acum. Dude. Întotdeauna cei puternici i-au dominat pe cei mai slabi, întotdeauna. E legea naturii. Şi god o fi cum o fi, but I wouldn't fuck with nature, nature always wins. Cat despre arogance... interesant argument venind din aprtea lui "God'd girl". Heh!
16. "Don't you realise that you cannot make your own heart beat?" Cineva să îi facă un update la informaţii. Putem.
17. "all the power you think you posees you don't, it is the mercy of god" A, păi atunci zi-i lu tac'tu să le ia puterea ăstora când vor să facă avorturi. A, nu merge aşa? Adică avem puterea de a lua propriile decizii şi de a le pune în practică? Păi şi atunci? Am I God?
18. "even when you hate him" Adică pe God. Who the fuck e atât de tâmpit să îl urască? Adică tre să crezi în el ca să îl urăşti. Şi dacă crezi în el, de ce l-ai urî? Is he that bad?
19. " a mild little limp... I am weaker than most of you" Zău? Eşti pe dracu. Eşti un drăcuşor care a reuşit să supravieţuiască unui avort, unei paralizii cerebrale şi multor căcaturi care te-au făcut a dracului de puternică. Cee a ce demonstrează şi faptul că ţii un discurs unor oi care bagă botul la porcăriile tale ideologice. Weaker? Ha! Câtă neruşinare.
20. "this is my sermean... I bleze through teh world as I do and ofer hope" Ma, nu era mândria una din păcatele capitale? Go to hell, do not pass go, do not collect 200 dolars.
21. I am a cristian. My mother is a verry broken woman. I was thinking “I don’t belong to you. You anger and rage and brokeness it is not mine to keep.” Not mine to fix. You are a problem, not mine. You are the one that gave me life. But you are not my responsibility. You gave me up, so now I give you up. But I am a cristian. I do not believe in saving anyone but those like me. I do not believe in turning the other cheek. But I am a christian.
And a hypocrit.
You know what, princess? You may be a christian, but you don’t seem to know the first thing about God.
22. " I am Christ's girl (wow... how gay and wrong is that?) I am a princess" Frate, razna!
23. "men, you are made for greatness" Unde e emoticonul ăla de la Yahoo care se căca pe el de râs?
24. " what sort of man you want to be: a man obsesed with your own glory or a man obsesed with the glory of god?" Wow, stai să mă gândesc ce e mai rău. Dar oamenii nu pot să fie decât obsedaţi? Nu pot să fie normali?
25. "if you think I am a foul" Nu, deloc. Eşti tu multe rele, dar proastă nu eşti.
Periculoasă tanti asta. Are charismă şi spune cele mai mari mârşăvii cu zâmbetul pe faţă. Ipocrită şi subversivă. Dezgustător. Trebuia să rămână un avorton. Da, emit judecata asta de valoare.
Nu mai cred în Dumnezeu. Am crezut până când El mi-a spus să n-o mai fac. Până când mi-a spus "ce aroganţă uriaşă pentru om să creadă că Dumnezeu are vre-un interes pentru el, ce frică uriaşă şi ce singurătate trebuie să simtă ca să creadă în existenţa mea". Aşa că m-am oprit din crezare. Şi îmi înfrunt singură viaţa, îmi asum responsabilitatea ei. Nu e uşor.
Să îmi ucid copilul? Nu aş putea niciodată. Să îl condamn la existenţă? Nu atâta timp cât există oameni pe lume care îi pot lua viaţa.
Viaţa înseamnă putere. Puterea de a deveni puternic, puterea de a alege, puterea de a deveni, puterea de a fi fericit. Puterea de a lupta.
Viaţa înseamnă a fi iubit, suficient de iubit încât să nu ai nevoie de un prieten imaginar să o facă. Viaţa înseamnă să poţi să fi fericit. Viaţa e mai mult decât să respiri, să mănânci, să nu îţi fie frig. Viaţa e mai mult decât o statistică. Viaţa e demnitate. E un loc.
Cei 42 de milioane de embrioni avortati in fiecare an. Cum ar arăta lumea acum dacă, doar în ultimii 5 ani, ei ar fi fost născuţi? Populaţia globului ar fi cu 3% mai mare. Ar exista 200 de milioane de copii în grija statului pentru că nu ar avea cine să îi adopte. (asta presupunând că pe restul de 10 milioane i-ar ţine mamele sau i-ar adopta cineva) În toată lumea, 2,5% din populaţie ar fi guri de hrănit, îmbrăcat, educat.
Dacă toţi militanţii pro-life ar zice da, avem cu ce să îi hrănim pe toţi, îmbrăcăm, spălăm şi educăm eu aş fi prima care aş fi de acord cu ei. Dacă ar propune să îl lăsăm pe God să aibă grijă de ei, aşa cum zic preoţii, să îi naştem şi să îi lăsăm prin păduri ca să îi hrănescă/îmbrace God, eu aş fi de acord.
Fapt este că facem prea mulţi copii. Ne suprasaturăm de oameni şi pe urmpă ne plângem că natura crează noi şi diverse moduri de a ne extermina.
Shit, people die! Yeah, because we keep fucking making them!
Sunt pro-life! Because I care about life! LIFE not survival! Mother fuckers...
Subscribe to:
Posts (Atom)
