Casa mea, iubirea mea, toate la fel. Detalii, e frumoasa oricum. Ce daca e alta gresie decat ai vrut tu, si alta faianta, si alte geamuri, si totul s-a schimbat si nu mai e ca la inceput. Este, si asta e important. Si e frumoasa, si chiar a fost o ocazie, pentru ca a fost ieftina, si am prins-o de picior si e simpatica rau de tot chiar si cu dormitorul roz (roz, o dumnezeule, cum naiba au reusit sa-l faca roz?). Si e o casa pe care ar invidia-o multi.
Si chiar si mie imi place, de ce sa mint, e superba. Dar nu pot uita ca nu e asa cum mi-am dorit-o. N-o sa uit dezamagirea de acum. N-o sa uit sentimentul frustrant al neputintei. Voi trai in ea toata viata, atat cat mi-a mai ramas. Si poate intre timp imi voi schimba si geamurile, si gresia, si faianta, si usile, si peretii, (dormitorul mi-l schimb, clar, urgent, n-o sa pot dormi acolo) si poate intr-o zi o sa fie exact cum mi-o doresc eu. Si totusi, putea fi de acuma. Si va ramane cu greselile de acuma ca niste cicatrici adanci pe fata. Si n-o sa stie nimeni. Dar o sa stiu eu.
La fel ca iubirea mea, iubitul meu, pe care-l adora toata lumea, care nimeni nu intelegea de ce eu, eu nu il ador. Iar eu .. avea si alta gresie, si alta faianta, si alte geamuri, si oricat am incercat eu sa-l repar si sa-l iubesc nu reuseam nicicum sa ma simt acasa cu el, in el. Sunt patetica azi. Si deprimata. Cacat. Si nici nu pot sa fac nimic, nu pot sa pun piciorul in prag si sa spun nu pentru ca sunt legata la maini si la picioare si in loc de "du-te dracului" sunt obligata sa zic "multumesc".
Calul de dar nu se cata la dinti, zice romanul. Ei uite ca eu il cat. Pentru ca nu pot sa nu iubesc casuta mea. Si, cu toate ca o iubesc oricum ar fi doar pentru ca este a mea, nu pot sa nu-mi inchipui cum ar fi fost daca ar fi fost cum mi-o doream eu. Nu pot sa nu ma cramponez de detalii. Pentru ca se putea. Si nu s-a facut nici eu nu stiu de ce. Nu reusesc sa inteleg de ce. De ce ii spui fa asa si el zice da si pe urma face altfel. De ce? Nu pot sa intleg. Nu reusesc, mintea mea idioata nu concepe.
Si in plus, orgoliul meu, o doamne si daca din ala nu am cu carul... sa trebuiasca sa accepti, e innebunitor. Neputinta. Cand ma gandeam ca da, am invins si eu o data, am reusit. uite ca se poate, vine natura umana sau nepasarea sau nu inteleg ce si imi pune piciorul peste grumaz. Te lasa fara alternativa. Grrrrr...
Azi sunt trista, si patetica, si infranta. Ucisa de detalii. Sedusa si abandonata de propria mea naivitate. Si singura. Si materiala pana la zei si inapoi. Azi simt ce simt oamenii care cred in Dumnezeu. Umilinta. Si umil ma inchin in fata voastra si va las sa ma judecati. Si sa ma acuzati. Si sa ma aratati cu degetul: "uite, ea e fata care se lasa infranta de oameni, si lucruri si deceptii, ea e idioata care inca mai crede in oameni, ea e cea care sta cu genunchii in noroi pentru ca nu se poate ridica deasupra." Gunoi. Dispretuiti-ma si voi, eu n-am destul dispret la dispozitie ca sa-mi ajunga.
No comments:
Post a Comment